miercuri, 23 februarie 2011

Melsida Harutiunian: Veteran al războiului din Arţah, gata să lupte din nou


Cred că o fi sângele acela sălbatic şi nebun de Mşeţi* din mine”

“Eram aşezată în elicopter, tocmai decolaserăm. Îmi aduc aminte că m-am uitat în jos, spre tatăl meu. El şi-a ciupit picioarele. Până atunci credea că glumeam. Chiar şi fratele meu era dezorientat. Nu ştia ce să facă.

Astfel îşi aminteşte Melsida Harutiunian, luptătoare în războiul din Arţah, evenimentul. Rudele ei nu au crezut-o niciodată în stare să plece în Arţah, în locuri unde războiul era fierbinte, în toi, în acele momente.

A plecat ca infirmieră, dar a ajuns luptătoare pe front

Melsida a plecat în Arţah ca infirmieră, dar de la început a vrut să fie unde era “acţiunea”, pe front. A participat la luptele duse pentru a elibera Şuşi, Şoş, Lacin, Karvacear (Kelbadjar) şi Mardakert, şi a luptt în Şahumian timp de un an şi jumătate, dincolo de liniile inamice.

Melsida Harutiunian s-a născut în 1959, în Verin Vedi, marz-ul (judeţ) Ararat. A terminat liceul în 1976, apoi Şcoala Tehnică de Contabilitate. A fost angajată pe post de contabil la Institutul de Cercetare Fizică din Erevan.

În 1986, s-a mutat în Rusia, împreună cu soţul ei, care era rus. În 1991, când au izbucnit luptele în Arţah, s-a întors în Armenia.

În octombrie 1991, a ajuns în satul Şoş din Arţah, împreună cu o brigadă de voluntary. Pămâtnul era acoperit de zăpadă. Melsida a dus un soldat amean rănit într-un grajd din sat pentru a-i îngriji rănile.

Forţele azere au lansat atacul asupra satului, distrugând cu armele lor acoperişul grajdului. Melsida a petrecut două zile în grajd, îngrijindu-l pe soldatul armean. Soldaţii inamici erau destul de aproape încât să îi poată auzi vorbind. “Am avut noroc. Turcii nu au intrat niciodată în grajd. Soldatul rănit a murit din cauza pierderii de sânge”, îşi aminteşte ea. Mai târziu, soldaţi armeni au venit şi au dus-o afară.

Îi cere lui Komandos să fie trimisă pe front

În martie 1992, Melsida a plecat spre Stepanakert, împreună cu brigada sa, şi s-au întâlnit cu Arkadi Ter-Tatevosyan (faimosul Komandos). “Komandos îmi ordonase să rămân în spitalul din Stepanakert să ajut. Am început să plâng. I-am spus că vreau să merg pe front, că nu am făcut atâta drum până aici doar ca să lucrez într-un spital”, spune ea, adăugând că a fost întrebată dacă nu îi este frică să cadă prizonieră turcilor. „Am să mă sinucid înainte să mă las prinsă”, a fost răspunsul meu. Şi totuşi, comandantul m-a trimis la spital. Melsida şi-a însuşit abilităţile de infirmieră prin practică, în pădure. A văzut prima operaţie în spital, şi i s-a făcut greaţă.

Ulterior, a efectuat intervenţii chirurgicale pe front, scoţând schije şi gloanţe. Deseori, nu purta mănuşi chirurgicale, pentru a economisi timp.

Împreună cu o altă infirmieră, Ahavni Sahakyan, Melsida a luptat în primele linii în jurul Şuşiului, în cel de-al 26lea Batalion sub comanda lui Yura Hovhannisyan. Cele două femei purtau răniţii armeni către spitalul de campanie aflat la un kilometru distanţă.

Mai 1992 – În tranşee, în Mardakert, sub focul inamic

După luptele pentru eliberarea Şuşi şi Lacin, Komandos a trimis-o pe Melsida împreună cu alţi luptători, către Mardakert, unde situaţia era tensionată. Melsida îşi aminteşte că în Mai 1992, ea împreună cu alţi şapte luptători erau înghesuiţi într-o tranşee de pe drumul ce ducea spre Leninavan. Focul inamic era atât de puternic încât nu au avut curajul să ridice capul să vadă ceva. Focul tancurilor inamice mărunţea pământul în mici deluleţe. Când liderul grupului, Giro (Grigori Mirzoyan, din Mardakert) a văzut că inamicul umpluse spaţiul, a părăsit tranşeea şi a ordonat să fie aduse câteva curele de muniţie după el. Dintre cei aflaţi în tranşee, doar Melsida a avut curajul să iasă. Şi-a luat arma, geanta cu medicamente, şi-a pus în jurul gâtului câteva curele de muniţie şi grenade şi l-a urmat pe Giro.

Melsida îşi aminteşte emoţiile pe care le-a trăit: “Devenise un obicei pentru mine să îmi fac semnul crucii înainte de orice acţiune serioasă. Mi-am făcut, deci, semnul crucii şi l-am rugat pe Dumnezeu să nu mă lase să cad prizonieră turcilor şi ca mama să nu îmi vadă niciodată cadavrul. În timp ce mă gândema la toate acestea, continuam să înaintez, fără să îmi dau seama”, spune ea.

A fugit în urma lui Giro, când a auzit sunetul unui proiectil zburând spre ea. S-a refugiat în spatele unui deal, iar când şi-a scos capul din nou, a văzut, la doar 300 de metri distanţă, un tanc azer cu şase soldaţi aşezaţi pe el. Unul dintre ei scruta zona cu un binoclu.

Melsida a deschis focul. A aflat doar cu zece ani mai târziu, de la Giro, că i-a omorât pe toţi şase. Artileristul tancului a reperat-o pe Melsida şi a întors încet turela tancului spre ea. A reuşit să iasă din spatele dealului şi să înceapă să fugă spre Giro, într-o poziţie chircită, dar a fost aruncată la pământ de către valurile provocate de focul tancului. Primise o contuzie.

Giro văzuse ce s-a întâmplat şi a crezut că am fost ucisă. Chiar el spunea – Melsida a murit”, îşi aminteşte ea.

Melside spune că în tranşee, împreună cu ea era un băiat de 18 ani din Mardakert, pe nume Artur. Ezitase să iasă din tranşee, dar când a văzut-o pe Melsida ieşind, a urmat-o. “Am strigat la el să se întoarcă, pentru că trancul trage. Dar nu m-a ascultat”. Un proiectil a explodat exact lângă Artur. Melsida a început să plângă a doua zi, când s-a dat ordinul de retragere.

18 luni luptând în Şahumian

După Mardakert, unitatea a fost trimisă în Şahumian, pentru a sprijini armenii ce luptau acolo. Melsida cerut, din nou, să fie trimisă prima. În 1993 a fost trimisă în Şahumian împreună cu brigade “Tigran Meţ” (“Tigran cel Mare”) şi a rămas acolo timp de 18 luni, sub comanda lui Şahen Mehrian, care comanda unitatea „Cerbul”. A slujit ca infirmieră, a făcut muncă de recunoaştere şi a luptat cot la cot cu bărbaţii.

Lângă muntele Mrav, în timp ce îngrijea un soldat rănit care era din acelaşi sat cu ea, inamic deschisese focul. A acoperit soldatul rănit cu propriul corp, salvându-l, astfel, dar fiind rănită, în schimb. Ajunsese să tragă asupra inamicului singură, timp de o oră şi jumătate, astfel încât rămăşiţele lui Sukias Abrahamyan (Badya) să poată fi scoase de pe câmpul de luptă.

Tancul se apropia, simţeam că se apropie. Mă învârteam pe jos, căutând adăpost. Aşteptam momentul potrivit pentru a ieşi de sub cadavru. Turcii se apropiau rapid.Aghvan a ordonat unuia pe nume Jora să vină şi să mp scoată cu orice preţ. Dacă el nu ar fi veni şi nu ar fi reuşit să mă scoată, nu aş fi plecat niciodată. Eu intenţionam să rămân acolo şi să îl scot pe Sukias”, spune Melsida.

Niciodată nu mi-a fost frică de propria moarte

Melsida spune că nu i-a fost niciodată frică să moară în luptă. Cea mai mare temere a ei a fost, recunoaşte, gândul de a lăsa în urmă un camarad de luptă rănit sau mort, pentru a sfârşi în mâinile inamicului. “Când ştii că trebuie să intri şi să salvezi un prieten, pierzi orice frică. Te concentrezi pe ceea ce urmează să faci. Cine poate spune de ce unii mor, alţii nu…? Doar prin noroc şi prin nimic altceva eu am reuşit să rămân vie deşi am fost rănită de atâtea ori. Probabil este destinul meu, probabil am fost salvată ca să pot face alte lucruri în viaţă,” spune Melsida.

Melsida a primit o mulţime de premii şi medalii militare pentru curajul şi pentru felul în care şi-a servit Patria. Acum şapte ani a atins gradul de căpitan. După război s-a întors la soţul ei, în Rusia şi a fost tratată pentru rănile ei. Din nou, a început să lucreze drept contabil pentru a putea acoperi aceste cheltuieli medicale.

În 1998, după decesul soţului ei, s-a întors în Armenia şi a început să lucreze ca Şef al Biroului Financiar al Unităţii Militare din Kanaker. Între 2001 şi 2009, a lucrat ca şi contabil şef al Diviziei Militare Mardakert din Arţah.

Melsida este acum pensionară şi primeşte o pensie de 54700 AMD pe lună (puţin mai mult de 100 de euro).Cei patru ani de serviciu militar în Arţah în timpul războiului nu au fost niciodată luaţi în considerare atunci când i s-a calculat pensia, deoarece actele dovedind acest lucru au fost distruse întrâun incendiu care a devastat arhivele. După pensionare, Melsida a avut mai multe locuri de muncă caudate, cu mar fi spălătoare de vase într-un restaurant.

Guvernul nu are bani pentru asistenţă în găsirea unei locuinţe

“Orice muncă este respectabilă. Nu-mi este ruşine. Am de întreţinut o casă şi de îngrijit părinţi,” spune ea. Deoarece a servit în armată unsprezece ani, guernul este obligat să furnizeze asistenţă financiară în vederea achiziţionării unei locuinţe. Dar Melsidei i-au spus dintotdeauna că nu au fonduri. “Am renunţat la orice speranşă din acest punct de vedere. Tot ce vreau este un colţişor liniştit unde eu şi cu foştii mei camarazi de război ne putem aduna şi depăna amintiri.” Melsida trăieşte acum în casa tatălui şi a fratelui său.

Melsida a fost grav rănită de două ori în timpul războiului din Arţah şi a primit lovituri extreme de puternice, de trei ori. Pe faţă are cicatrici lăsate de rănile provocate de gloanţe. 24 de resturi de gloanţe au fost eliminate din corpul ei; ea singură a scos 4 bucăţi. Trei fragmente de gloanţe rămân şi astăzi în interior.

Vederea Melsidea, de asemenea, s-a deteriorat. Nu a primit nici un fel de ajutor din partea statului pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale. Acum, se gândeşte să reînceapă să lucreze pentru a putea plăti pentru operaţie şi pentru tratament din propriul ei buzunar.

Când am întrebat-o dacă ar fi de accord să lupte din nou dacă războiul ar reîncepe, Melsida a răspuns: “Sunt gata şi acum.Cred că o fi sângele acela sălbatic şi nebun de Mşeţi din mine.”

de Sona Avagyan

Fotografii de Hakob Poghosyan

traducere de Cristina Rakedjian

http://hetq.am/en/society/melsida-harutyunyan/


* - Mşeţi - persoană originară din Muş, regiune a Armeniei Istorice

2 comentarii:

veteranul1 spunea...

O veterana de toata isprava.Ii doresc multa sanatate si sa nu mai fie nevoita sa puna mana pe arma.

Cristina spunea...

intr-adevar, e demna de toata lauda...