Armistiţiul a fost "încălcat" din nou...

În ultimele 2 săptămâni, presa armeană (şi nu numai) zumzăie mai abitir ca un stup de albine.

Pretutindeni, subiect de prima pagină: "Armistiţiul din 1994 a fost încălcat . Un nou incident grav a avut loc la graniţa Karabagh-ului cu Azerbaijanul".

Locuind in Karabagh, normal că orice informaţie de acest gen prezintă interes pentru mine. Prin urmare, am urmărit cu atenţie media. Pe măsură ce gama surselor de informaţie pe care le-am consultat se diversifica, începeam să îmi dau seama de un lucru.

Dacă presa internaţională (nearmeană) s-a dovedit a avea o poziţie favorabilă Azerbaijanului (poziţie dictată în mod clar de interese, economice, politice, de tot felul), ar fi fost logic ca presa armeană (incluzând-o pe cea din Diaspora), să aibă o poziţie pro-armeană. În schimb, după cum constat pe zi ce trece, într-un mod greu explicabil, presa armeană publică nişte articole care parcă sunt copii la indigo ale comunicatelor oficiale ale Azerbaijanului. În aceeaşi presă observ, în mod constant, în ultimele zile, o campanie de dezinformare care bate la ochi.

Dacă e dinadins sau nu, cu bună ştiinţă sau nu, asta nu mai ştiu. Tot ce văd este că informaţiile prezentate sunt deformate şi opinia pe care şi-o formează publicul citindu-le este la fel.

Conform presei, pe 18 iunie, un incident "extrem de grav" a avut loc în postul din satul Chaylu, din regiunea Mardakert, din Nordul Karabaghului. Acest sat este exact pe linia de frontieră. Un grup de recunoaştere al armatei Azerbaijanului, format din mai multe zeci de persoane, ar fi pătruns pe teritoriul Karabaghului, ar fi intrat în acest sat, şi ar fi ucis 4 soldaţi armeni aflaţi acolo, rănind, deasemenea, alţi 4. Atât oficialităţile Karabaghului, cât şi cele din Armenia, dar şi din comunitatea internaţională, consideră acest incident — care a avut loc exact a doua zi după o întâlnire oficială între preşedinţii Rusiei, Armeniei şi Azerbaijanului — condamnabil (pe alocuri chiar şi "inacceptabil"). Presa armeană denunţă incidentul ca fiind "o provocare clară din partea Azerbaijanului".

Ceea ce nu am reuşit să aflu de nicăieri, însă, sunt răspunsuri la o întrebare care mie mi se pare logică. Dacă într-adevăr, intruşii azeri ar fi fost atât de mulţi, şi ar fi fost într-adevăr vorba de o încălcare gravă a armistiţiului, atunci morţii (cel puţin) ar fi fost decoraţi post mortem cu medalii recunoscându-li-se sacrificiul făcut pentru ţară.

Un incident similar a avut loc în aceeaşi regiune în 2008. Atunci, după cât am aflat eu, morţi nu au fost, dar doi soldaţi armeni au fost răniţi grav. Imediat a doua zi după incident, însuşi preşedintele ţării s-a deplasat la faţa locului şi a decorat cei doi răniţi cu medalii de onoare, mulţumindu-le pentru eroismul şi curajul de care au dat dovadă.

DE CE cei 4 morţi şi cei 4 răniţi din 18 iunie nu au fost decoraţi nici până în ziua de astăzi?

Sacrificiul lor nu a fost destul de mare încât să merite o medalie...?

În treacăt fie spus, conform unor informaţii de ultimă oră, unul dintre cei 4 soldaţi armeni răniţi a decedat în spital. Al 5-lea mort...

Ceea ce s-a întâmplat în realitate, însă, diferă puţin faţă de versiunea de mai sus. De unde ştiu?

Postul din Chaylu nu este un post independent, ci gestionat de baza militară aflată în satul Mataghis, câţiva kilometri spre sud de Chaylu. Unul dintre vecinii mei (H. ) "serveşte Patria" exact în baza din Mataghis şi a revenit recent de acolo. Venind din miezul evenimentelor, practic, este extrem de puţin probabil ca el să se înşele. Iată ce am aflat.

În noaptea dinspre 18 spre 19 iunie, UN SINGUR soldat azer a pătruns pe teritoriul Karabaghului, în postul din Chaylu, purtând O SINGURĂ armă. Cum a reuşit? Foarte simplu. Soldatul care stătea de pază, în tura de noapte, se dusese în acel loc unde şi preşedintele, şi regele, şi şeicul, toţi se duc pe jos. Adică, mai pe româneşte, era la budă. Şi lăsase postul de pază gol! Soldatul azer de la câteva sute de metri, văzând că în postul de pază al armenilor nu e nimeni, a pornit la drum, cu gândul că va face o faptă vitejească şi va deveni un erou, probabil. Ajuns în Chaylu, a observat că soldaţii armeni stăteau relaxaţi la cafea. Nu a stat pe gânduri prea mult, a tras. 4 dintre soldaţii armeni au murit pe loc, ceilalţi au fost răniţi. Santinela care părăsise postul pentru a-şi satisface nevoile fiziologice, revenind, l-a împuşcat pe intrusul azer. Acesta, înainte să îşi dea sufletul, a apucat să tragă un glonţ spre armean şi să îl rănească.

H. mi-a spus că are în posesie o poză cu soldatul azer mort...

Nu-i aşa că acum este simplu de înţeles de ce cei 4 morţi (deveniţi, între timp 5) nu au fost consideraţi oficial (adică de către Stat), eroi ai Patriei?

Nu-i aşa că acum e simplu de înţeles de ce nu au fost decoraţi cu nici o medalie...?!

Ruşinică...

P.S.: O prietenă din Erevan tocmai mi-a spus că s-ar putea să nu mai vină în Karabagh, cum plănuise înainte, că s-ar putea să nu mă mai viziteze, prin urmare. Că mama ei e neliniştită, după ce a văzut la televizor ştirile...

Cică "harn e vigeacă Arţahum" (adică "situaţia din Arţah e încurcată")...

Ce să mai spun că defapt Mardakertul se află în nordul ţării, şi că turiştii, în general, nu prea au voie să meargă acolo. Au voie doar prin centrul ţării – Şuşi, Stepanakert, Gandzasar, Amaras, Dadivank, şi în unele cazuri speciale, în situl arheologic de la Tigranakert (ruinele oraşului omonim, construit de regele Tigran al II-lea al Armeniei, în sec. I î.Hr), deci la mai multe sute de km de graniţă...

23 Aprilie în Erevan...

“Nu a fost un an de la Dumnezeu în care să nu plouă pe 24 aprilie. Un an nu a fost!Parcă şi El plânge…” – îmi spune şoferul. Şi are dreptate. Nu contează că azi este 23 aprilie, ziua de 24 încă stă şi îşi aşteaptă rândul să vină. “Lacrimi” mari, grase, rotunde şi dese nu contenesc a curge pe geamul marşutkăi (microbuz, omniprezent în Armenia şi Arţah).

Deja de vreo 5 ore şi ceva sunt în drum spre Erevan, tocmai am trecut şi pe lângă drumul ce duce spre Khor Virap. În mod normal, Araratul ar trebui să se vadă, şi încă în toată splendoarea. Dar nu. Astăzi nu. Astăzi e zi de doliu şi pentru el. S–a înfăşurat într–o manta gri–cenuşie şi s–a ascuns de lume.

Am ţinut neapărat să fiu în Erevan pe 23 aprilie şi nu doar pe 24 pentru că în data de 23 seara are loc tradiţionalul marş cu torţe spre Ţiţernakaberd, la care doream să particip. Sunt informată că procesiunea va începe din faţa Matenadaranului, la ora 20. Abia am timp să îmi trag sufletul, deja mă regăsesc în faţa impunătoarei clădiri.

Sunt înconjurată nu de un grup de câţiva oameni, nici de o mulţime, ci de o adevărată mare de oameni. Trebuie să fie cel puţin 3–4 mii, dacă nu mai mulţi. Cei mai mulţi se plimbă de colo colo, dar există şi un nucleu ‘oficial’, format din reprezentanţii Homenetmenului (cercetaşi), Tebi Hayrenik (“spre Patrie”), ai partidului Hânceag şi ai altor organizaţii, încolonaţi ‘disciplinat’. În fruntea coloanei se află un grup de tineri purtând steagurile ţărilor care au recunoscut Genocidul. Spre mijlocul coloanei, dar şi înafara ei, manifestanţii poartă pancarte – ”baykar mincev haghtanag” (“luptă până la victorie”), “geanacium!” ( “recunoaşteţi! ” genocidul) sau “turks, admit your guilt! ” (“turcilor, recunoaşteţi–vă vina!”).

Însă a fost o pancartă care m–a impresionat atât prin uşoara ironie, cât şi prin stilul scurt şi concis: “PASTĂ cnnargman arrarka CE” (“FAPTUL NU este subiect de discuţie”). Mai bine nu se putea spune…

Principalul organizator este ramura de tineret a partidului Daşnacţutiun (Federaţia Revoluţionară Armeană, partid naţionalist), ai cărei reprezentanţi împânzesc mulţimea, împărţind torţe şi lumânări sau sfeşnice, aflându–se literalmente peste tot. Cuvântările de deschidere ale câtorva seniori din acelaşi partid îmi aduc aminte de rândurile imnului României: “acum ori niciodată, croieşte–ţi altă soartă…”.

Puţin după ora 8 şi jumătate, mulţimea de mai multe mii de persoane s–a pus în mişcare, coborând încet spre Operă. Ploaia s–a înteţit peste măsură, dar nimeni nu s–a sinchisit de ea. Cine nu avea umbrelă, mergea cu capul descoperit. Nu conta că sufla vântul, sau că până am ajuns la capătul străzii Bagramyan (la jumătatea drumului), deja toată lumea avea picioarele ude până la genunchi. Dimpotrivă, pe parcursul drumului, tot mai multe persoane ni se alăturau.

Toată lumea purta ceva în mână, parcă în chip de ofrandă pentru sufletul celor 1 milion şi jumătate de conaţionali care au murit fără nici o vină, în cadrul a ceea ce avea să fie primul masacru organizat al secolului 20 şi unul dintre cele mai sângeroase din istorie, Genocidul Armean – fie o lumânare, fie un sfeşnic, fie o torţă, un steag al Armeniei sau al Arţahului, fie lalele sau garoafe roşii.

Mulţi dintre manifestanţi au dat oarecum curs sentimentelor, cântând cântece patriotice şi deja clasicele “Giligia” sau “Adanai godoradză” (“masacrul din Adana”, din 1909). Recunosc că printre aceştia m–am aflat şi eu. Atmosfera era impresionantă.

De–a lungul drumului, marşul nostru (aş fi vrut să spun convoi, dar sună prea sinistru) a fost însoţit de numeroşi reprezentanţi ai presei.

La Ţiţernakaberd, în incinta monumentului, s–a ţinut o slujbă de pomenire a victimelor.

Adunaţi în jurul Focului Etern al Amintirii, am înălţat şi noi, împreună cu preoţii, o rugă către Cer

-

“dă, Doamne, ca sufletul lor să se odihnească în pace, iar amintirea lor să nu se cufunde niciodată în uitare. Amin. ”

Cristina Popa *

* - articol publicat în ziarul Ararat (http://www.araratonline.com/?p=1274)

„Mămăliga” din Karabagh – jinghyalov haţ

În mediul internaţional (şi nu numai), circulă o vorbă: spune-mi ce mănânci ca să îţi spun cine eşti. Preparatul tradiţional al românilor este mămăliga – la mai toate mesele tradiţionale, pasta galbenă, moale şi delicioasă este prezentă. Multe persoane îmi spuneau: “Eşti din România..? daa..voi acolo mâncaţi..ăăă..cum îi zice..mă…mămă…. “, iar eu completam imediat: “Mămăligă. Da. Este facută din făină de porumb şi este foarte bună. Şi italienii au aşa ceva”.

Dar cursul sorţii m–a îndemnat să părăsesc plaiurile mioritice şi să mă opresc între munţii Karabagh-ului. Karabagh-ul (Arţah, pe numele lui armenesc), după cum se ştie, este fortăreaţa inexpugnabilă a armenilor, pe care vâltoarea secolelor şi a multor ocupanţi au putut să o ‘îndoaie, dar nu să o spargă’, după vorba americanului. Şi cum spune o altă vorbă, dragostea trece prin stomac – după ce am gustat faimosul jinghyalov haţ, m-am îndrăgostit iremediabil de Arţah.

Jinghyalov haţ este pentru armenii din Karabagh ceea ce este mămăliga pentru români – nu există un ţnund (aniversarea zilei de naştere), un Zatik (Paşte), un Surp Ţnund (Crăciun) sau orice altă ocazie şi să nu se facă jinghyalov haţ. Săptămâna trecută am fost invitată în vecini să asist la prepararea sa. Ocazia a fost cât se poate de prozaică – persoanele respective sunt într-un proces, şi cu o zi înainte avusese loc o înfăţişare care a decurs favorabil pentru ei.

În esenţă, jinghyalov haţ este o varietate de pâine lavaş umplută cu un amestec de 15 verdeţuri diferite, tăiate mărunt şi ceapă călită. Încă nu am reuşit să aflu care sunt fiecare din ele, dar am recunoscut ceva care aducea a pătrunjel verde, apoi însuşi pătrunjelul verde,frunzele de urzică, mărarul, spanacul şi măcrişul (cred).

Verdeţurile se taie mărunt…

… şi se pun deoparte într-un vas.

Ceapa…

…se taie mărunt,

apoi se amestecă cu verdeţurile.

Făina (aprox. 1/2kg, depinde de verdeţuri, trebuie să fie proporţionale cantităţile)

se amestecă cu puţină apă călduţă şi sare după gust…

…şi se frământă până iese un aluat omogen, care nu se lipeşte pe mâini.

Din aluat se ia o bucată (se poate împărţi în 4 părţi, de exemplu),

se întinde cu mâna, până capătă forma unui cilindru…

… care apoi se taie cu cuţitul în bucăţi mai mici,

pe planşeta de lucru presărată cu făină.

Din bucăţile de aluat se formează bile…

…care apoi se întind până la o grosime

de câţiva milimetri (cam vreo 2-3 palme lăţime).

Pe aceste bucăţi de luat întinse se pun vreo 2-3 linguri

de amestec de verdeţuri cu ceapă…

…se iau marginile, se trag peste verdeţuri şi se închid,

apoi se apasă cu palma ca să iasă aerul dinăuntru şi să nu se formeze bule de aer în cursul coacerii.

Ideal este să se pună la copt pe plăci de metal, pe aragaz,

la fel cum se pun şi vinetele, dar presupun că iese la fel şi în tavă.

Se coace aprox. 1 minut şi jumătate – 2 minute, până capătă o culoare aurie.

Dacă stă mai mult, se arde.

Bari ahorjak!

Poftă bună! *

* - articol publicat în ziarul Ararat ( http://www.araratonline.com/?p=1189)

Alegeri parlamentare în Nagorno Karabagh (2)

" Arţahul şi-a reînnoit Parlamentul în cadrul alegerilor organizate pe 23 mai a.c. Nu este sigur că Ashot Ghulyan, Preşedintele Parlamentului îşi va păstra poziţia, datorită unei schimbări în repartizarea celor 33 de deputaţi care compun Parlamentul. În 2010, numărul total de parlamentari care au fost aleşi prin reprezentare proporţională a fost de 17 (faţă de 11 în legislatura precedentă). Ceilalţi deputaţi sunt aleşi de către circumscripţiile electorale, prin vot majoritar — 16 deputaţi în 2010, în comparaţie cu 22 în 2005. Apoi, procentul minim (prin vot proporţional) care trebuie atins de către un partid pentru a putea intra în Parlament a fost redus de la 10% la 6% în 2010, ceea ce ar fi trebuit să contribuie la diversificarea componenţei Parlamentului. Partidul comunist a eşuat, adunând doar 4,8% din voturi la nivelul întregii Republici.
Dacă în cadrul alegerilor precedente (2005) Partidul "Arţahul Democrat" (Arţahi Joghovrtakan Kusakţutiun, AJK), partidul preşedintelui precedent al Republicii, Arkadi Ghukassyan,câştigase, alegerile din 2010 au fost marcate de o victorie absolută a partidului Azat Hayrenik (Patria Liberă), condus de Araik Harutyunyan, prim ministrul actual. S-a constatat, în schimb, un recul al tuturor celorlalte partide, în frunte cu FRA Daşnacţutiun (Federaţia Revoluţionară Armeană), care a pierdut 2000 de voturi faţă de 2005 (când făcea parte dintr-o alianţă din care a rămas, apoi, singurul partidi care a participat din nou la alegeri).
Pe durata alegerilor au fost prezenţi mai mult de 100 d observatori internaţionali din mai multe ţări – în principal din Armenia şi din Rusia, dar şi din Marea Britanie, SUA, Canada, Ucraina, Australia, Franţa ş.a.m.d., dar şi numeroşi observatori independenţi.
Deşi cea mai mare parte a acestor osbervatori au evaluat alegerile ca fiind 'conforme cu standardele internaţionale în domeniu', după ce am fost prezentă aici pe toată durata atât a campaniei electorale, cât şi a alegerilor propriu zise, de dis de dimineaţă de la deschiderea urnelor şi până târziu în noapte la sfârşitul numărătorii voturilor (spre deosebire de observatori, care au fost prezenşi doar în ziua alegerilor, şi atunci nu mai mult de două ore, trebuind să viziteze mai multe secţii de votare), îmi iau libertatea de a nu fi întru totul de acord.
În ceea ce priveşte campania electorală, ceea ce mi s-a părut nu similar, ci la fel ca în România, a fost campania agresivă dusă de principalele două partide care se luptau pentru putere. 'Mita electorală' este aceeaşi. Cu vreo 3 zile înainte de alegeri eram în vecini, la o cafea şi o poveste, când, dintr–o dată, fetiţa cea mică a familiei intră ca o furtună înăuntru, spunând că "Mami, am fost afară şi am văzut că e o maşină cu poza lui Vladimir pe uşă unde se dă ulei şi făină". Partidele politice au împărţit şi aici diferite produse imprimate cu logo–ul şi mesajul lor de campanie – eu am văzut pungi şi calendare de acest fel.
Chiar şi concertele organizate de partide după un miting în cadrul căruia îşi expun programul sunt la fel. Am participat la un asemenea miting şi concert. Trebuie să recunosc că mitingul în sine mi s–a părut neinteresant, deoarece nu a tratat ceea ce ar fi trebuit să trateze – cum intenţionează partidul respectiv (de orientare socialisto–naţionalistă) să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale locuitorilor, ce program social sau economic are, etc. Din aproape două ore cât a durat mitingul, doar 10minute au fost consacrate acestor subiecte, mult mai concrete şi de aceea mult mai importante, restul timpului s–a vorbit despre conflict şi despre implicaţiile sale. La sfârşit, când a venit timpul întrebărilor, un "cetăţean turmentat" şi în vârstă a aruncat o săgeată: "Eu am o pensie foarte mică, abia apuc să îmi plătesc facturile şi să pun o pâine pe masă. Mie cine îmi va mări pensia şi când" ? Cum nu vii tu, Caragiale....
Însă ceea ce mi s–a părut oarecum diferit au fost o serie de fărădelegi şi/sau nereguli, dintre care câteva peste măsură. Una este lipirea de afişe electorale pe clădirile instituţiilor publice, de exemplu pe uşile Ministerului Culturii sau pe geamurile unei şcoli din oraş. Alta este o situaţie concretă întâlnită in ziua alegerilor în legătură cu documentul de identificare folosit de către un alegător. Neluând în seamă faptul că în Arţah n uexistă buletine sau cărţi de identitate, ci doar paşapoarte. Cei mai mulţi alegători s-au identificat cu paşaport...armenesc. Însă când un alegător s-a prezentat cu paşaport de Karabagh (a fost prima dată când am auzit de existenţa unui asemenea paşaport), nu i s-a dat voie să voteze cu acesta, până nu a obţinut un fel de adeverinţă de la locul de muncă Prin urmare, se pare că singurul document de identificare oficial acceptat care să permită unui cetăţean al Arţahului să îşi exercite dreptul la vot este un paşaport...al Republicii Armenia. Şi Arţahul este un stat independent...
În cea de–a treia situaţie am fost implicată personal, dar indirect. În ultima săptămână înainte de alegeri, am avut o urgenţă medicală – o arsură de gradul 2 (mă arsesem accidental cu o soluţie chimică) din cauza căreia a trebuit să merg la spital. Odată ajunsă acolo, constat că nici în cabinetul doctoriţei, nici pe holuri nu este aproape nimeni. După câteva minute reuşesc totuşi să dau de secretara doctoriţei, pe care o cunosc personal şi care îmi explică că toată lumea este 'la miting' şi că 'este absolut obligatoriu să fie acolo' şi că 'nimeni nu poate lipsi'.

Dacă în timpul mitingului ar fi venit cineva grav rănit sau pe moarte...?

Traseismul politic este şi el prezent – am aflat că una dintre personalităţile marcante ale oraşului a susţinut activ (adică s–a ocupat de organizarea şi activitatea sediului de campanie pe toată durata acesteia) unul dintre principalele şi cele mai puternice partide în cadrul alegerilor de acum 5 ani, iar în cadrul alegerilor din acest an am constatat personal că a făcut acelaşi lucru pentru celălalt partid. Chiar am primit un afiş electoral de format mare, colorat şi frumos, precum şi mai multe pliante de prezentare ale partidului.
Deci nimic nou sub soare.

Şi totuşi, "apa trece, pietrele rămân"...



Cristina Popa " *

* - articol publicat în ziarul Ararat (http://www.araratonline.com/?p=1762 )

Alegeri parlamentare în Nagorno Karabagh (1)...

Drepturile omului sau paradisul infractorilor...

De câtva timp îmi stau în gât câteva gânduri. Defapt nu în gât, ci în cap. Sau în minte. Nu mai ştiu. E destul de complicată, de groasă treaba...
De când am venit aici, am cunoscut multe persoane. E normal să îmi formez un fel de anturaj, un grup de persoane cu care sunt în legătură, care îmi devin prieteni. De aia se numeşte omul "animal social". Buun. Vecina de la 3, Arşaluys este chiar de treabă. Mă invită la cafea, încearcă să mă înveţe să tricotez, îmi dă diferite ierburi de ceai când mă doare burta, ce mai, e ca şi o a doua bunică pentru mine. Unde mai pun şi faptul că este defapt din Siria, deci din spyurk, şi este mai interesant să vorbesc cu ea...La fel şi Şuşanik, cu pisica ei haioasă, care doarme cu picioarele în sus şi cu cafeaua pe care mi-o pune în faţă de fiecare dată când mă duc la ea, cu cititul în cafea de rigoare.
Din primele zile, m-am dus şi la Mişa şi Norvard acasă. Armen îmi povestise de ei, că sunt într-o situaţie "specială". Mişa este refugiat din Sumgait, nu are nici un fel de document de identificare, nici buletin (în Arţah nu există buletin sau carte de identitate, în general), nici paşaport, nimic. Soţia lui, Norvard, are paşaport...de Armenia (e vorba de două state separate, doar că unul e mai separat decât celălalt)! De câţiva ani, sunt în proces.
Apartamentul unde stau nu este înregistrat legal pe numele lor şi proprietarul din acte vrea să îi evacueze, pe ei şi pe cei 4 copii ai familiei. Apartamentul, ca defapt toate din Şuşi, era până nu demult în ruină. După război, statul a dat acest apartament spre folosinţă unei familii, în 1994. Această familie a plecat în Stepanakert aproape imediat după obţinerea acestui drept şi nu s-a întors în Şuşi, nu a plătit nici impozit, nici cheltuieli, nimic, timp de peste 10 ani. Mişa împreună cu familia lui a intrat în această ruină în 2007, şi încet-încet a început să o renoveze. I-a pus geamuri şi o uşă, a tencuit o parte din pereţi, ca să fie locuibil cât de cât.
La scurt timp după ce a intrat, foştii proprietari, care acum locuiesc în Stepanakert, şi-au adus aminte că au un apartament în Şuşi şi şi-au exprimat dorinţa de a-l folosi din nou. Nu au făcut un secret nici din faptul că vor să îl vândă.
Deşi mai mult de 10 ani nu au plătit nici un fel de impozit sau cheltuieli, din această perioadă au început să plătească. Bazându-se pe acest fapt şi pe documentul de drept de folosinţă (nu de proprietate, proprietarul de drept este statul, prin reprezentantul său local, primăria!) încă în vigoare, i-au dat în judecată pe Mişa şi pe Norvard, cerând Tribunalului să îi dea afară din apartament, deşi nu aveau dreptul să ceară acest lucru.
De ce nu aveau? Pentru că această familie nu este proprietar de drept, are doar permisiunea de a ocupa suprafaţa respectivă. Proprietarul de drept este primăria. Deci, logic, ar fi trebuit să ceară primăriei ceea ce au cerut Tribunalului. Spun "logic", nu"legal", pentru că se pare că în lege nu este clarificat cine ce drept are(sau nu are) într-o asemenea situaţie, deşi ar trebui să fie.
În primăvara anului curent, procesul a ajuns la Curtea de Apel, unde sentinţa a fost împotriva lui Mişa şi a lui Norvard, specificând că vor fi evacuaţi într-n scurt timp.
Între timp, a ieţit la iveală un fapt care întoarce toată situaţia pe dos. Defapt Mişa are paşaport, pe care este specificat, pe deasupra, că este din Sumgait. Dar este paşaport "roşu", adică sovietic. Şi este păstrat la sediul Poliţiei. Am aflat că paşaportul lui este păstrat acolo şi că nu vor să îl înregistreze nici ca imigrant, nici ca refugiat. Dintr-un singur motiv. A petrecut o perioadă de timp în Rusia, şi cît a fost acolo, a comis o infracţiune. Nu foarte gravă, după cum aflu de la soţia lui ("a lovit pe unu' ",). Dar e infracţiune, şi ca atare, el ar fi trebuit să treacă printr-un proces. Ceea ce nu a făcut. A fugit de proces şi a ajuns în Arţah.
"Dacă îl înregistrez în calculator, în Hayastan se va vedea imediat, şi vor veni să îl ia să îl ducă în Rusia, să treacă prin proces şi probabil să stea la închisoare, pentru că Hayastanul are un tratat semnat cu Rusia, conform căruia infractorii trebuie predaţi. Dacă omul pleacă şi stă acolo în închisoare, familia va muri de foame, cu copii cu tot. Asta vreţi?"- explicaţia pe care o dă şeful secţiei de poliţie. Unde dai, şi unde crapă...
Pentru Mişa şi familia lui, singura soluţie ar fi să caute un apartament cu chirie. Dar de fapt nici aia nu e o soluţie. Omul nu are un loc de muncă stabil, deşi pe strada unde locuieşte există un şantier uriaş de construcţii (se contruieşte un Tribunal mai mare şi mai "haşeng", adică mai frumos, cică...), iar el este...constructor. Dar licitaţia pentru lucrări a fost câştigată de o firmă din Armenia, care îşi aduce toţi muncitorii din Armenia, inclusiv paznicul materialelor...

Ce să mai zici...?

No comment...

... şi totuşi.
Afişul acesta, aflat pe o clădire din Piaţa numită Kalţevoy din Stepanakert, mi-a venit în minte participând la ceremonia de aniversare a 10 ani de activitate a HALO Trust in Nagorno Karabagh....
p.s.: Textul de pe afiş este "Lezvi tesciutiună hişeţnum e: Lerrnayin Karabaghi Hanrapetutiunum petakan lezun haierenn e ", adică "Serviciul de control lingvistic vă aduce aminte: în republica Nagorno Karabagh limba de stat este armeana".

Nimic nou sub soare...

... (le) din Aghdam.





































Am citit pe net (http://en.trend.az/news/karabakh/1698584.html ) cum că "forţele armate armene au violat armistiţiul, trăgând asupra unor poziţii azere din regiunile Goranboy şi Terter, dinspre poziţii aflate în regiunea Aghdam".

Acum cîteva zile am trecut prin Aghdam. Atmosfera generală care domneşte în Aghdam este o atmosferă aproape deşertică.

Peisajul compus din ruine (nici ţipenie de om nu am văzut!) este mai mult decât dezolant...Străzile nu numai că nu sunt asfaltate, nici măcar îndreptate, nivelate nu sunt, hurducăturile sunt la ordinea nu a zilei, ci a minutului.
Ruinele sunt invadate de iarba înaltă şi de tufişuri sălbăticite, iar dacă între două tufişuri şi trei pereţi văd ceva ruginit ce aduce a poartă legat cu un lanţ la fel de ruginit, înseamnă că acolo locuieşte cineva.
Nici nu mă mai gândesc ce apă beau aceşti oameni, dacă au curent electric şi cu ce se încălzesc iarna....
Şi dinspre o asemenea zonă cică au fost lansate atacuri serioase către Azerbaijan, care au necesitat neapărat o reacţie din partea acestuia...

Monte, nu te vom uita...

Monte Melkonian ar trebui să fie un exemplu


nu doar pentru armeni, ci şi pentru toată lumea, în general. Şi pentru cei ce se vor patrioţi, în particular...

S-a născut şi a cresut în SUA, California, ca un copil tipic american. Apoi, ajungând la vârsta întrebărilor şi răspunsurilor greu de găsit, interesul pentru originile sale îi este trezit de una din profesoarele sale de la şcoală - "de unde vii?", apoi, la răspunsul acestuia care indica statul California, o nouă întrebare: "de unde vin strămoşii tăi?". După ce şi-a încheiat studiile universitare tot în California, la Universitatea Berkeley, specializându-se pe Arheologie şi Istoria Veche a Asiei, a părăsit continentul american în primăvara lui 1978 pentru a deveni profesor de limba engleză în Iran. În Iran a participat la mişcarea îndreptată împotriva Şahului, organizând chiar un protest al profesorilor din şcoala unde preda, în Teheran.
Războiul civil din Liban îl găseşte în Beirut, participând la apărarea cartierului armenesc împotriva forţelor de extremă dreaptă. În această perioadă, devine membru al miliţiei Daşnacilor şi participă la mai multe lupte de stradă. Până în acest timp, învaţă limba armeană (pe care nu o cunoştea înainte), adăugând-o la celelalte limbi pe care le cunoştea deja - engleză, franceză, spaniolă, japoneză, turcă , arabă, italiană şi kurdă. Tot în această perioadă o cunoaşte şi pe confidenta şi viitoarea sa soţie, Seta Kbranian.
În 1980, Monte este înrolat în ASALA, organizaţie militaristă care are ca obiectiv răzbunarea pentru victimele Genocidului din 1915 şi care intenţionează să atingă aceste obiective prin metode teroriste - atacarea ambasadelor turciei din diferite ţări, asasinarea diferitor diplomaţi turci, etc. Până în 1983, când ASALA se desparte violent în două facţiuni opuse, Monte participă la operaţiunile acesteia, contribuind, de asemenea, la ziarul organizaţiei, Hayastan.
În Noiembrie 1985, după ce participă la procesul lui Levon Minassian, care jefuise o bancă, este arestat şi condamnat la 6 ani de închisoare pentru posesie de acte false (paşaport fals) şi posesie ilegală de arme. Execută trei ani din această pedeapsă în diferite închisori, apoi ajunge în Yemen, unde o regăseşte pe Seta, cu care va trăi un an şi jumătate ăn diferite ţări din Europa de Est, în relativă sărăcie, fiind martori la dezintegrarea regimurilor respective, unul după celălalt.
În Octombrie 1990, Monte ajunge în Armenia (încă) sovietică şi lucrează la Academia de Ştiinţe, pregătind un studiu monografic despre sculpturile din era Urartiană din peşterile din Armenia şi din ţările vecine. În August 1991, Monte şi Seta se căsătoresc la Mănăstirea Geghard.
Având în vedere atmosfera care domina în Erevan, şi nu numai, lui Monte i-a fost imposibil să nu ajungă la anumite concluzii.
Armenia se afla în faţa unor probleme economice şi politice care deveniseră mai clare şi se acutizaseră. Noile forţe politice, care doreau să distrugă Uniunea Sovietică, aveau să ducă Armenia , în opinia lui Monte, într-o direcţie care nu ar fi făcut altceva decât să exacerbeze criza în care se afla ţara şi să creeze mai multe probleme. Erevanul nutrea iluzii grandioase în legătură cu Vestul, fiind totodată dominat de o atmosferă şovinistă.
Uniunea Sovietică era de acum fără viitor, şi anii care aveau să urmeze, aveau să aducă multe pericole pentru Armenia. Concentrându-şi atenţia şi energia pe Karabagh, a ajuns să aibă convingerea fermă că dacă Azerbaijanul reuşea în a expluza armenii din Karabagh, ar fi înaintat apoi spre Zangezur şi alte regiuni ale Armeniei. "Dacă pierdem Arţakhul, ne apropiem de ultimele pagini ale istoriei noastre", spune Monte.
În septembrie 1991, îl găsim pe Monte în regiunea Şahumyan, în Nordul Karabaghului, unde participă la lupte timp de 3 luni, contribuin d la eliberarea satelor Erkej, Manaşid şi Buzlukh.
În februarie 1992, ajunge în Martuni, în sudul Karabaghului, ca şi comandant regional. Schimbările se fac văzute şi simţite imediat: populaţia se simte mai în siguranţă, pe măsură ce azerii sunt treptat împinşi înapoi şi pe măsură ce aceştia au din ce în ce mai mare dificultate în a bombarda cartierele rezidenţiale ale Martuniului.
În Aprilie 1993, Monte Melkonian este unul dintre principalii strategi militari care a plănuit şi condus, apoi, operaţiunea de capturare a regiunii Kelbajar (Karvadjar), care se află între Karabagh şi Armenia. Forţele armene au capturat regiunea în 4 zile de lupte crâncene, având mai puţini morţi decât inamicul.
Monte Melkonian este ucis pe 12 iunie 1993, în satul abandonat Merzuli, din districtul Aghdam,

şi înmormântat, mai târziu, în cimitirul militar Yerablur, din Erevan.

Pe 12 iunie am avut ocazia să particip la ceremoniile de comemorare care au avut loc în Aghdam, apoi în Martuni.

Ceremonia care a avut loc în Aghdam a fost extrem de scurtă, practic nimeni nu a vorbit, nu s-a întâmplat nimic special, doar o simplă depunere de coroane şi flori lângă peretele unde Monte şi-a dat sufletul. Acest perete a fost păstrat, recondiţionat şi pe el s-au inscripţionat faimoasele cuvinte ale lui Monte:

"Dacă pierdem Arţakhul, ne apropiem de ultimele pagini ale istoriei noastre".

Peretele era flancat de câte un soldat pe fiecare parte. Printre cei prezenţi s-a aflat Ministerul Apărării, Movses Hakobyan, precum şi o delegaţie formată din reprezentanţi ai Asociaţiei pentru Sprijinul Patrioţilor Armeni, asociaţie din Franţa care furnizează materiale şi echipament medical spitalelor militare din Arţah.

Atmosfera mi s-a părut mai mult decât solemnă – dacă ar fi fost muşte pe acolo, le-aş fi auzit. dar nu erau. Era prea cald. Pe drumul ce ducea spre acest loc, am trecut pe lângă una din bazele militare cele mai apropiate de linia de front. Mi se semnala în mod constant de către membrii delegaţiei că „vezi tufişurile alea acolo, la marginea orizontului? Trebuie să fie vreo nu mai mult de 2km. Dincolo de ele sunt azerii”. Eu care niciodată nu am fost atât de aproape de o zonă cu o asemenea semnificaţie, care nu eram familiarizată nici cu armata, nici cu orice ţine de război, tehnic vorbind, am avut o reacţie...hai s-o spun pe româneşte: mi s-a făcut frică.

Dar în jur era o linişte mormântală, un peisaj aproape deşertic. Aghdamul a fost cândva un oraş prosper, un nod comercial, cu 160.000 de locuitori. Astăzi, tot Arţahul are 140.000 de locuitori, iar din fostul Aghdam mai rămâne doar o mare de ruine triste, invadate de ierburi, tufişuri sălbăticite. Pe alocuri am observat şi rodii înfloriţi. De apă potabilă nici nu mai vorbesc...

În Martuni, s-a ţinut o ceremonie de comemorare în casa de cultură. Casa de cultură şi primăria se află uan lângă cealaltă, iar între ele se află o statuie a lui Monte Avo Melkonian. Manifestarea a început cu câteva alocuţiuni rostite de apropiaţi ai lui Monte, foşti soldaţi, mame ale unor soldaţi morţi în război şi de reprezentanţi ai administraţiei locale. Apoi câţiva tineri au interpretat cântece patriotice, precum şi compoziţii proprii dedicate lui Monte.

Însă cel mai impresionant a fost tânărul al cărui nume nu îmi vine în minte, care a cântat Dle Yaman, acompaniat la duduk şi înconjurat doar de lumânări, precum şi câţiva dintre copii de la grădiniţa din Martuni au adus şi ei un omagiu celui care a făcut posibil faptul ca ei să se nască într-o patrie liberă...

10 ani de HALO Trust în Nagorno Karabagh (2)

HALO Trust este o organizaţie umanitară, apolitică, finanţată de Guvernul britanic şi de USAID (Statele Unite) care activează în mai multe zone din lume găsind şi distrugând minele şi materialul de război de toate felurile rămas de după conflictul armat, pentru ca acesta să nu mai poată distruge vieţi.
La începutul lunii iunie a împlinit 10 ani de activitate în Arţah, pe numele său internaţional Nagorno Karabagh. 10 ani de deminaj, 10 ani de potenţiale vieţi salvate, 10 ani în care mai multe mii de mine antipersonal, mine antitanc şi alte tipuri de muniţie au fost distruse.
Cu ocazia împlinirii acestor 10 ani s-a ţinut un eveniment în satul Khachen, la aproximativ 20km de Stepanakert, în districtul Askeran. La acest eveniment au participat aproape toţi angajaţii HALO Trust din NKR (în număr de aproximativ 300), baroneasa Caroline Cox, purtător de cuvânt a Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi prietenă de lungă durată a armenilor în general şi a Arţahului, în particular (această vizită în Arţah a fost cea de-a 70a vizită), preşedintele Bako Sahakyan, Ministrul Apărării, alţi oficiali, precum şi reprezentanţi ai administraţiei locali din mai multe localităţi "curăţate" de HALO Trust.
Oficialii Arţahului, în frunte cu Bako Sahakyan, şi-au exprimat recunoştinţa pentru activitatea sârguincioasă desfăşurată deHALO Trust în ţara lor, subliniind importanţa umanitară (şi nu numai) a acestui tip de activitate, precum şi pentru sprijinul adus de către sponsorii HALO Trust.
Caroline Cox în scurta alocuţiune rostită, a subliniat încă o dată importanţa activităţii de deminaj şi de neutralizare a oricărui tip de material militar rămas de după război, exprimându-şi, de asemenea, speranţa şi convingerea că în scurt timp Arţahul va fi curăţat în totalitate de orice material de acest fel.

Apoi a urmat o scurtă demonstraţie, în cursul căreia s-a arătat modelul după care se efectuează operaţiile de deminaj, s-a prezentat echipamentul specific folosit, precum şi câteva exemple de mine antipersonal, mine antitanc şi alte tipuri de material militar. Neutralizat şi total inofensiv, bineînţeles.
Totul a decurs bine, cu excepţia aspectului legat de traducere, după umila mea opinie. Sau lingvistic, dacă vreţi. Înafară de preşedinte şi de încă un oficial al cărui nume nu îmi vine în minte momentan, toată lumea a vorbit în limba rusă. Preşedintele a vorbit în limba armeană...
Când a vorbit Lady Cox şi apoi doi reprezentanţi din conducerea HALO Trust, de naţionalitate britanică, traducerea pentru oficialii Arţahului şi pentru restul publicului, s-a făcut...spre limba rusă!
Când aceşti oficiali au vorbit în limba rusă, traducere spre limba engleză nu s-a făcut!
Cel puţin eu nu am auzit-o. Dacă s-a făcut, probabil s-a făcut numai exact pentru Lady Cox, care stătea în primul rând...iar eu eram exact în ultimul.
Ehhh..... :)

10 ani de HALO Trust în Nagorno Karabagh (1) ...

Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba...

Se apropie ziua de naştere a bunicii, de aceea mă gândeam să îi fac un cadou. Cum nu sunt acolo, ce altceva i-ar fi mai plăcut şi mai drag inimii decât câteva poze...? Le aleg, le pun pe un stick usb şi mă duc în Stepanakert la un studio foto unde le dau la tipărit. Mi se spune să mă întorc peste câteva zile. Buuun..
Alaltăieri având diverse treburi de rezolvat, m-am dus şi să scot pozele. Care erau gata, frumos aliniate într-un plic. tip În mod normal pe plic trebuie să scrie de unde vien comanda. În cazul meu este o comandă din Şuşi. Doar că... pe plic nu scria Şuşi! Scria *ŞuşA* !!!
Ştiu că numele ăsta era numele dat de către turco-azeri oraşului nostru, apoi preluat de către sovietici şi circulat în acest fel. Deşi e un incident minim, beculeţul meu de spyurkahay (armean din diaspora) patriot mi s-a aprins la vederea acestui nume...
Şi mi-am adus aminte apoi de înregistrarea primei slujbe oficiate după război cred că în mănăstirea Amaras (pe care încă nu am avut norocul să o văd din păcate), unde cineva (nu am înţeles dacă era preotul în timpul predicii sau era exact după sfîrşitul slujbei, cineva care nu era preot, dar nu contează), unde cineva zicea aşa: "piti sovorenk, piti hay darnank! " adică "trebuie să învăţăm din nou să fim armeni ".
Gură de aur a avut omul ăsta...