Non plus ultra

Recent am vizionat o serie de documentare
referitoare la conflictul din Arţah. Într-unul din ele am văzut un interviu dat
de unul dintre cei mai mari istorici ai Arţahului contemporan, Bagrat
Ulubabian. Printre altele, Ulubabian spunea că “a amâna să faci ceva înseamnă a distruge întreaga muncă sau a renunţa la ea”.

În cazul unei ţări cum este Arţahul – să nu uităm că un armistiţiu nu înseamnă un tratat de pace – cea mai bună armă este publicitatea, faptul de a fi cunoscut, de a ieşi astfel din izolarea pe care adversarul doreşte, evident, să ne-o impună.

Din acest punct de vedere, sunt lăudabile eforturile diasporei de a stabili şi menţine legăturile culturale, sociale şi, într-o mai mică măsură, economice cu Arţahul.

Continuând pe firul logicii, atunci când vreun reporter “din afară” vizitează ţara noastră şi, mai mult, decide să facă din ea subiectul unui reportaj, mai mult sau mai puţin amplu, ar trebui să ne bucurăm, să îl susţinem pe cât posibil. Beţele puse-n roate nu îl ajută nici pe el, nici pe noi.

Anul trecut am avut de-a face cu doi reporteri străini care hotărâseră să facă un reportaj amplu despre regiunea Kaşatahului, cu fotografii şi “tot tacâmul”. Bineînţeles, vrând să pară “copii cuminţi”, au înştiinţat oficialităţile despre intenţiile lor. Care oficialităţi şi-au băgat nasul mai afund decât trebuia, dar ei au pornit la drum oricum. După câteva sătămâni s-au întors în ţara lor de origine, iar după alte câteva săptămâni am aflat că au câştigat primul loc la un concurs internaţional cu fotoreportajul pregătit aici, în Kaşatahul nostru. Ceea ce am uitat, însă, să adaug este că după vizita celor doi, “Serviciul de Securitate Naţională” a luat la puricat toate satele din valea respectivă, interesându-se ce au făcut, cum, când, unde, etc. Iar când eu şi cu soţul am vizitat regiunea după vreo lună, gazda noastră precedentă a refuzat să ne mai găzduiască, pe motiv că „trebuie să merg urgent în Hnaţah (satul vecin), maică-mea este bolnavă rău”, lăsându-ne pe stradă. Mai târziu am aflat că „eheei, păi l-a vizitat KGB-ul după ce aţi plecat voi data trecută”.

Deoarece Arţahul este o zonă exotică pentru „ardasahmanţiner”(adică străini), interesul reporterilor de tot felul şi a publicaţiilor internaţionale nu a încetat. În primăvară ne-a vizitat inclusiv reprezentantul unui cotidian de talia Le Figaro.

În ultimele zile, am lucrat cu un fotograf care a dorit să fotografieze „totul”, explicând că vrea să arate toate aspectele vieţii oraşului nostru. Şi cum oraşul nostru are şi un serviciu de salubritate, a trebuit să îl însoţesc la sediul acestui serviciu, numit „Barekargum” (care înseamnă aproximativ „îmbunătăţire”) sau, pe limba poporului „Kamahoz”. Ca peste tot, l-am căutat mai întâi pe şefu', care şef a căzut pe gânduri când i-am explicat ce vrem să facem. Imaginaţi-vă cum am explicat unui adevărat „fiu al poporului” bine făcut şi roşcovan la faţă, că un lucru atât de prozaic şi murdar cum este adunarea gunoaielor, poate avea şi valoare artistică, deoarece arată un aspect al vieţii din oraş...

Nevrând totuşi să ne supere, până la urmă a spus că îl sună pe „şefu' din Stepanakert, că fără acordul lui nu am voie”. Care şef a răspuns — „eu ce treabă am cu voi? Întrebaţi-l pe primar!”.

Buun...După vreo 5-10minute de aşteptare, am rămas afiş — sus-menţionatul fiu al poporului ne-a informat cu un zâmbet confuz şi oarecum compătimitor că nu ne poate ajuta, pentru că „primarul nu este de acord”.

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!

Culmea culmilor nu este să introduci întregul în fracţie şi să aştepţi 9 luni ca să dea rezultatul 1. Nuuu! Este faptul că pentru a fotografia cum se adună gunoaiele, am nevoie de acordul primarului, care „este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”...

Mai târziu am rezolvat problema, printr-o întâlnire personală cu domnul primar, dar întrebarea rămâne – aşa înţelegem noi facilitarea activităţii unor persoane care, prin munca lor, nu ne pot face decât bine?

Vorba aia, „Khaytarak”. Pe româneşte, RUŞINICĂĂ!

(va urma)