"Until now Armenia, Artsakh, Diaspora are united"...

I could not disagree more. Unfortunately. Sadly...

In what concerns Armenia, several hayastantsis have told me ( so i heard this with my own ears!) that they have no problem with karabagh ( they don’t even use the real Armenian name for it!!!) going back and being taken back by the turks, i was told that ‘karabaghtsis screw goats’ and that ‘turks should come and take karabagh back. that is what those dirty karabaghtsis deserve. look what serjik and kocharyan, the two karabaghtsis did to our beautiful country they destroyed it. how beautiful it was before and now it is all destroyed!!” and i was also told that “who loves karabagh and karabaghtsis is my enemy. i really don’t like them!”. All of this by differents Armenians!!! Hayastantsis!!!

On the other hand, some Artsakhtsis prefer to leave and search for a greener pasture elsewhere, or prefer to sit and do nothing but received different kinds of humanitarian aid or social aid from the State…

I myself am a Diasporan, i know how the majority of Diasporans feels and react when it comes to Artsakh. I am one of them.
“Artsakh the Holy Land” , Artsakh, the land of heroes”, “we won’t surrender not even an inch of the liberated lands” and so on. this is the kinds of slogans you hear, and read.
But how many of the 7millions Diasporan Armenians would actually move to these ‘liberated lands’ and start a new life there and contribute to making sure they won’t be lost to the enemy again..? How many…?
In the south of Artsakh, there are hundreds of hectars of unoccupied, uninhabited lad. The same goes for farmland. How many of spyurkahays would move there and invest in the agriculture or practise it just for their families…?
Where is the Miasnutyun here…???

Îşi imaginează cineva că ar mai fi fost ales Băsescu dacă pensiile şi salariile ar fi fost micşorate în 2009?

de Stelian Tănase

Situaţia politică din România s-a schimbat radical după declaraţia rostită de Traian Băsescu la teve în urmă cu două săptămâni. Preşedintele şi ai lui au pierdut mult din popularitate şi, ca efect, au intrat în defensivă. Atmosfera s-a schimbat complet.

Bucureştiul părea până acum 15 zile o insulă ruptă de realitate. Aflam despre ce se întâmpla-n jur fără să avem aerul că suntem cumva atinşi de criză. Băsescu chiar a negat că ar fi una. Acordul de anul trecut cu FMI ar fi trebuit să pună în gardă măcar pe cei care ne conduc, să îi alarmeze şi să facă ceva. Tăierea cozii mâţei ca să nu intre frigul în casă trebuia făcută odată cu primirea primei tranşe. Lucrul nu s-a întâmplat şi nu e un secret de ce. Familiarizaţi cu prăpastia spre care ne îndreptam, câteva capete pătrate din spatele uşilor închise au hotărât să ascundă adevărul. Motivul: ne găseam în an de alegeri şi electoratul trebuia anesteziat. Îşi imaginează cineva că ar mai fi fost ales Băsescu, dacă pensiile şi salariile ar fi fost micşorate în 2009? Au fost complicităţi mari atunci la vârful partidelor implicate în cursa pentru Cotroceni. Stafurile de campanie au considerat că Geoană şi Băsescu - principalii candidaţi (PSD şi PDL erau partenere în guvern) - au şanse mai mari să câştige inima şi votul capului de locuitor, dacă plasează banii FMI în salarii şi pensii, dacă măresc cheltuielile publice şi angajează mii de persoane în aparatul birocratic. Aşa s-a amânat rezolvarea problemei pentru după alegerile prezidenţiale. Prostul trebuia mituit. Candidaţii şi partidele lor au câştigat timp, dar s-a pierdut o oportunitate mare de a plăti un preţ mult mai mic. Măsurile de austeritate erau inevitabile, dar luate anul trecut - populaţia ar fi făcut mai puţine sacrificii.

Nu guvernanţii, îmbogăţiţii de război, parveniţii peste noapte, elita politică, profitorii ireductibili ai tuturor situaţiilor tulburi plătesc preţul enorm al ieşirii din criză, ci amărâţii dintotdeauna, fraierii, pălmaşii, sărăntocii vor achita factura după tot acest „dezmăţ".

La începutul anilor '80, premierul polonez Mieczysław Rakowski - după lovitura de stat de la 13 decembrie 1981 a generalulului Jaruzelski -, într-o negociere cu occidentalii care impuseseră embargo, a declarat cinic: „Nu noi (cei de la putere) suferim. Noi găsim întotdeauna un colţ de pâine albă de mâncat, ci poporul! Pe el îl pedepsiţi". Cam la atât se reduce morala celor care ne guvernează în aceste zile. Regula e: scapă cine poate ! Situaţia politică net schimbată se reflectă în esenţă în aceasta. Confruntaţi cu situaţia extrem de grea în care o mână de politicieni au aruncat ţara prin lipsa lor de prevedere sau din calcul idiot şi meschin anul trecut, victorioşii trebuie acum să facă ce au refuzat o vreme, când au sperat într-o minune. Adică, economiile occidentale să îşi revină şi să angreneze şi biata Românie în siajul lor. Aşa ar fi ieşit din criză fără să plătească preţul politic, spunea acest calcul fantezist. Minunea, din nefericire pentru cei mulţi, nu s-a produs, şi acum, vor/nu vor, guvernanţii trebuie să iasă din „încurcătura" produsă chiar de comportamentul lor iresponsabil. Caraghios e că nici acum, în al 12-lea ceas, nu s-au trezit. Fiecare încearcă să îşi micşoreze costurile proprii şi să paseze povara pe umerii celorlalţi. Te apucă râsul-plânsul când vezi preocuparea obsesivă de a se dezvinovăţi, de a se ascunde de presă, pentru a-şi micşora costurile - ca şi cum ei ar plăti ceva. Sunt deja cu gândul la alegerile din 2012, speriaţi doar să nu fie goniţi din ministere de presiunea străzii. În rest, sunt bine mersi, ceea ce vă dorim şi dvs.

http://www.adevarul.ro/stelian_tanase_-_opinii/Coltul_de_paine_7_264643539.html

Altă Mărie cu aceeaşi pălărie sau acelaşi spirit în două corpuri

Artur Mkrtchyan, primul preşedinte al Karabaghului, este ales pe 6ianuarie 1992, pe timp de război, şi îşi exersează funcţia timp de 97 zile. Despre relaţia dintre Armenia şi Karabagh, Mkrtchyan spunea că "este acelaşi spirit în două corpuri". Având în vedere "trecutul comunist" al celor două state, nici că se putea formula mai apropiat de adevăr!
Cine vrea să intre în Karabagh, trebuie să aibă permisiunea organelor competente ale guvernului acestuia, permisiune concretizată printr-o viză. Viza este acordată pe doar două căi - fie de reprezentanţa (nu ambasada, că doar Karabaghul este un stat nerecunoscut pe plan internaţional!) din Erevan, fie direct de Ministerul de Externe din Stepanakert.
Deşi Karabaghul nu este recunoscut ca stat independent, are "reprezentanţă" nu doar în Erevan, ci şi în Statele Unite, în Franţa, în Rusia şi în Liban, care în mod normal ar trebui să acorde viză de intrare în Karabagh doritorilor, aşa cum o fac ambasadele Armeniei pretutindeni în lume, în condiţiile stabilite de lege şi de acordurile dintre Armenia şi ţările respective.
O altă posibilitate de a obţine viza de intrare în Armenia este în aeroportul internaţional Zvartnoţ, la intrarea în ţară. Deşi Karabaghul nu are aeroport internaţional, graniţe are, ca orice alt stat – la nord şi la est cu Azerbaijanul, la sud cu Iranul şi la vest cu Armenia. Singura graniţă funcţională este cea cu Armenia, iar punctul de frontieră se află în coridorul montan îngust din districtul Lacin, pe numele său armenesc Kaşatah. În mod normal, şi aici ar trebui să existe posibilitatea de a obţine viza de intrare. În acelaşi mod normal am intrat şi eu...fără ca cineva să mă întrebe de sănătate timp de 6 ore şi jumătate, cât a durat drumul de la Erevan la Stepanakert. Am obţinut apoi viza de la Ministerul de Externe, fără nici un fel de problemă. Acolo mi se reaminteşte că viza mea de Armenia va expira şi că va trebui să mă ocup şi de această problemă. Dar când se pune problema de a intermedia prelungirea acesteia sau obţinerea unei vize pe termen lung, răspunsul pe care îl primesc este fără drept de apel - "Nu vă putem ajuta. Nu putem face acest lucru. Suntem un stat separat".
Peste câteva zile, particip la lansarea publică a website-ului dedicat lui Artur Mkrtchyan, în cadrul Parlamentului. Website-ul este realizat de organizaţia "Ahavni" (porumbel, în lb. armeană), iar prezentarea are loc cu ocazia aniversării a 18 de ani la moartea lui Mkrtchyan. Mă prezint la Parlament mai repede decât ora de începere, astfel am posibilitatea să vizitez biblioteca Parlamentului. Spre surprinderea mea, în proporţie de 95%, fondul bibliotecii este compus din publicaţiile periodice ale instituţiilor statului (atât din Karabagh cât şi din Armenia) – cum ar fi, de exemplu, echivalentul Monitorului Oficial din România – , din Codul Civil din Armenia, din Codul Penal din Armenia şi alte legi din Armenia, iar restul de 5 la sută cuprinde fie cărţi referitoare la conflict, fie cărţi ce tratează Chestiunea Armeană, în general. Şi aproape un sfert din acest fond este în limba rusă (dacă nu mai mult).
Atmosfera se poate caracteriza cel mai bine parafrazându-l pe Eminescu:
"Cum nu vii tu, Artur, doamne,
Ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete,
În smintiţi şi în mişei"...

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg

Adică acasă calculăm într-un fel, ne imaginăm într-un anume fel, şi când ajungem la faţa locului, totul se schimbă, ne dăm seama că cel puţin o parte din percepţiile şi calculele “de acasă” erau complet greşite, că ceea ce aveam în gând când am făcut acele calcule nu era tocmai adevărat.Pentru că informaţia pe care o aveam când am făcut acele calcule fie nu am primit-o de unde trebuia, fie nu am primit-o când trebuia, fie nu am primit-o cum trebuia.
La fel şi cu “vigeac”-ul (starea/situaţia generală) din Karabagh. Sunt în Erevan, a doua zi după marşul comemorativ cu torţe spre Ţiţernakaberd , de pe 23 seara. În vizită la o veche prietenă, pe care nu o mai văzusem de multă vreme, stăm la o cafea, la un moment dat, mi se pune o întrebare care mă surprinde - “Şi spune, cum este situaţia pe acolo prin Karabagh? ”.
“Cum adică situaţia? Ce situaţie?”, întreb eu oarecum contrariată. “Păi situaţia, în general. Ştii, am auzit la televizor că se pregătesc de război, că soldaţii mărşăluiesc tot timpul pe stradă”.
Eu, ca “spyurkahay” (armean din diaspora), înainte să vin aici, îmi imaginam că înafară de diferenţele lingvistice, nu are cum să fie prea multă diferenţă între hayastanţi (armeni din Armenia) şi karabaghţi (armeni din Karabagh), “că doar trăiesc aproape în acelaşi loc, respiră acelaşi aer şi beau aceeaşi apă”. Mai mult, credeam că cineva care locuieşte în Erevan, trebuie să fie mult mai bine informat decât mine în ceea ce priveşte Karabagh-ul, deoarece e mai aproape de Erevan decât de România.
Această întrebare, ce mi s-a pus după o lună de trăit în Karabagh, mă face să îmi dau seama de un lucru – dintre conaţionalii noştri, fie din diaspora, fie din Armenia, cei care au acces şi la alte informaţii decât cele oficiale, cele vizibile, ştiute de toată lumea, sunt destul de puţini. Iar cei care cred că nu toate aceste informaţii sunt adevărate sau suficiente sau relevante, cei care vor să vadă că şi dacă ţara arde, baba nu se (mai) piaptănă, sunt şi mai puţini.
Dacă în mass media marea majoritate a articolelor referitoare la Karabagh tratează doar negocierile şi starea în care se află acestea sau comemorarea diferitelor evenimente legate de război (masacrele din Sumgait, din Baku, eliberarea Şuşiului ş.a.m.d.), înseamnă că nu există altceva ce merită să fie menţionat, înseamnă că înafară de faptul de a fi subiectul unui conflict cândva sângeros, dar acum îngheţat, Karabaghul nu are nimic altceva care să prezinte interes...? Dacă se vorbeşte doar despre negocieri şi despre atitudinea belicoasă a Baku-ului, înseamnă că oamenii din Karabagh în loc să ducă o viaţă normală, trăiesc cu frica în sân?
Da, într-adevăr, negocierile sunt în curs. Da, într-adevăr, lobby-ul ambelor părţi este puternic. Da, într-adevăr, Azerbaijanul dă dovadă de tot mai puţină răbdare (cel puţin aşa spune). Dar mâine, oamenii îşi vor relua viaţa.
Mâine, Slavik îşi va deschide din nou cele două magazine. Mâine la ora 8 dimineaţa, pantofarul Armen îşi va deschide din nou atelierul, va mai confecţiona încă x perechi de pantofi şi seara la ora 11 îl va închide, cum a făcut şi ieri. Mâine în brutăria lui Armine şi a lui Norik se vor coace din nou zeci de gata delicioase, care apoi vor lua drumul magazinelor. Mâine, Mişa va urca din nou pe şantier, pentru ca apoi seara să se întoarcă acasă rupt de oboseală. Mâine, la ora 7 dimineaţa, şoferul Oleg va conduce prima marşutka spre Stepanakert, pentru a fi apoi urmat de Mihail, celălalt şofer. Mâine, la ora 8 dimineaţa, Suzi, Narek, Lilit, Lusine, Garik, Anna şi Anuş se vor duce din nou la şcoală. Şi vor fi la fel de zburdalnici, de neastâmpăraţi, vor fi aceeaşi ştrengari care au fost şi ieri. Mâine, Şuşan o va invita din nou pe Nune la cafea.
Şi viaţa va merge înainte.