Aşchia din ochii altora sau grinda din ochii noştri?

http://www.youtube.com/watch?v=JZu2zqFE_gI

"Scurtă înregistrare înfăţişând distrugerea de către soldaţi azeri a mai multor khacikaruri (cruci sculptate în piatră, uneori folosit pe post de pietre de mormânt, specifice arhitecturii armeneşti) din cimitirul armenesc, vechi de mai multe secole, din localitatea Djulfa, aflată în provincia Nakhichevan a Azerbaijanului, la graniţa cu Iranul" – aşa scrie în rubrica "Descriere" a videoclipului New Tears of Araxes (Noile lacrimi ale Araxului), pe site-ul Youtube (link!). În videoclip văd câţiva oameni, încărcând pietre cu lopeţi în nişte camioane.

Apoi camera video face zoom (se apropie, pt fanii lui Pruteanu, nu ştiu cum să zic altfel) şi observ destul de clar pe aceste pietre urme de sculptură specifică khacikarurilor. Partea armeană a sufletului meu imediat se revoltă: "Ce barbari!".

Ulterior, am descoperit un site întreg dedicat acestui cimitir şi vandalizării lui, incluzând pozele rarelor câtorva khacikaruri salvate de la distrugere şi transportate fie în străinătate, către diferite comunităşi armene, fie în Armenia, precum şi pozele poligonului bazei militare construite pe locul cimitirului, semănând cu chelia unui ţăran: roşiatică, uscată şi bătută de soare.

Rămân de aceeaşi părere: este revoltător. Şi totuşi...

În dimineaţa în care am plecat spre Ţiţernavank, am făcut aproape un kilometru pe jos de la intersecţia străzilor Manuchian cu Proşian, unde se află blocul nostru, până la intersecţia cu drumul care duce spre Erevan. Tot atunci am descoperit un lucru cel puţin la fel de revoltător ca şi cele descrise mai sus.

Pe această stradă (al căre nume recunosc că l-am uitat, oare nu o fi Ghazanceţoţ?), care urcă uşor dinspre intersecţia Manuchian-Proşian, se mai află şi staţia de epurare a apei care serveşte oraşul nostru de 3000 de suflete. De la staţia de epurare până la intersecţia cu drumul Erevanului până nu demult nu era nici măcar pietriş. La începutul anului, autorităţile au fost în sfârşit de acord cu începerea lucrărilor de asfaltare, găsind de ase

menea, şi fondurile necesare. Nefiind o porţiune mare de drum, nu a luat mult timp să se găsească o firmă care să înceapă executarea lucrărilor, nici ca să le termine. Undeva pe la sfârşitul lui august, lucrările erau deja terminate.

Conform procedurilor bine cunoscute, înainte de punerea stratului de asfalt fierbinte, se pune cel puţin un strat de pietriş, pentru stabilizare. Pentru ca această stabilizare să fie cât mai eficientă, este bine să se pună măcar 2-3 straturi de pietriş, de diferite mărimi, începând cu cea mai mică (cel mai mărunt pietriş) şi punând la suprafaţă pietrişul de cea mai mare mărime. De când sunt aici, am observat mai multe lucrări de renovare-asfaltare a câtorva străzi, care au avut loc într-un număr destul de mare acest an; peste tot era folosit

doar pietriş de cea mai mare mărime, rezultând într-o structură instabilă pe termen lung. Din acest motiv ne aflăm în situaţia în care drumurile au nevoie de renovare la fiecare 2-3 ani.

În legătură cu lucrările de renovare ale străzii de care vorbeam mai sus, am observat un lucru cel puţin ciudat la prima vedere: muncitorii spărgeau, tăiau, mărunţeau nişte pietre mari, ciudat de drept tăiate, care la capete aveau ceva ce semăna a capitel. M-am gândit că or fi coloanele vreunei clădiri vechi, distruse — aici nu este ceva ieşit din comun să demolezi o clădire pentru a folosi materialul la construcţia alteia —. Pe marginea drumului erau mai multe din aceste pietre mari şi drept tăiate, iar pe unele am observat şi nişte cruci sculptate, precum şi inscripţii în limba armeană (!). Am fost lămurită că în zonă se afl

ă un vechi cimitir armenesc, de mai multe secole. Şi toate acestea s-au petrecut cu aprobarea tacită a autorităţilor...

În Şuşi, armenii şi azerii au convieţuit multă vreme, cartierul de sus (Verin Tah sau mai simplu, "verev", adică "sus", întreg oraşul aflându-se pe o stâncă) fiind cartierul locuit de armeni (aici se află şi strada descrisă), iar cel de jos, cel locuit de azeri (astăzi numit "nerkevi tahamas", adică "cartierul de jos", sau simplu "nerkev", adică "jos"). Cimitirul musulman se află la ieşirea din oraş, în apropierea drumul spre Stepanakert, oraş aflat deja în vale.

Mai pe înţelesul tuturor, noi ne plângem că turci şi azerii ne-au distrus patrimoniul cultural, bisericile, cimitirele ş.a.m.d., dar în acelaşi timp noi, "la noi acasă", avem atât respect încât construim drumuri cu pietrele de mormânt ale strămoşilor noştri.

Frumos...

Ţiţernavank. O altă lume... (partea a doua)

“Noi voiam să renovăm cum putem, cu chiu cu vai, din banii noştri, dar statul a venit şi ne-a spus că ne finanţează. Bucătăria mea e încă tot afară, în curând vine iarna, şi statul ne finanţează şi astăzi... ” îmi spune soţia lui Aşot, în timp ce spală vasele într-o oală mare, în viitoarea bucătărie. Această viitoare bucătărie are unul din pereţi doar pe jumătate terminat, fiind ultima cameră dinspre sufragerie spre ieşire. Podeaua este plină de cărămizi BCA tăiate în bucăţi, bucăţi de lemn, praf, două dulapuri, o servantă şi o masă acoperită de o muşama înflorată, iar la picioarele servantei stau aliniate cuminţi, în şir aproape indian, câteva borcane cu murături proaspete şi cu legume puse"pentru la iarnă" – fasole verde, fasole boabe, castraveţi, ardei, ş.a.m.d.

Valea Ţiţernavank este locul unde telefonul mobil funcţionează în locurile şi felurile cele mai ciudate: mi s-a povestit că într-unul din satele de mai sus, dacă omul vrea să vorbească la telefon, trebuie să meargă lângă geam, să se urce pe un scaun, să stea lipit de geam şi, pe cât posibil, să nu se mişte. Doar atunci, prinde vreo două-trei liniuţe de semnal...

În alt sat aflat în apropiere nu există curent electric, de aceea, după cum mi s-a povestit, o fată care avea o prietenă în satul vecin (unde este curent), care se afla în vârful dealului de vis-a-vis, stabilise cu aceasta ca în fiecare săptămână de două ori să o viziteze şi cu această ocazie să îşi ducă telefonul la încărcat. Nu mă pot abţine ca în timp ce mi se

povestesc acest lucruri să nu mă gândesc la parcul din centrul Stepanakertului, Pitaciok, unde s-au instalat fântâni arteziene cu lumini şi cu muzică, imitându-le pe cele din Erevan, şi pe care s-au cheltuit 2 milioane de dolari...

În satul Ţiţernavank (al doilea din valea cu acelaşi nume, primul fiind Melikaşen, unde se află şi un hotel construit cu finanţare din parta unor elveţieni), există curent, dar nu şi telefon fix. Mobilul nu are semnal aproape nicăieri, în proporţie de mai mult de 99 la sută. Şi totuşi, seara îl văd pe Aşot aşezat pe marginea canapelei de lângă geam, cu umerii şi capul lipit de geam, cu un telefon mobil în mână. Aşot încearcă să sune pe cineva, să afle exact la ce oră pleacă "maşina lăptăriei", cu care am fi putut ajunge până în Goris (în Armenia, peste graniţă), iar de acolo până în Şuşi fie cu autobuzul de Erevan fie cu "pampuşca", adică cu ocazie.

Băieţii lui Aşot se arată foarte interesaţi de laptopul meu, pe care îl aveam cu mine. Le arăt poze de la nuntă, şi le explic cum să dea pozele înainte şi înapoi. Peste vreo jumătate de oră, în timp ce noi ne uitam liniştiţi la poze... "Cristinaaaa..haide trebuie să plecăm! Aşot este invitat la un botez şi a zis să mergem cu el". "Vaii şi eu nu am adus nimic cu mine să dau cadou copilului ăluia, măcar o ciocolată, ceva" – eu, în gândul meu.

La faţa locului, adică pe o altă stradă, cu vreo 3-4 case mai încolo, aflu că noul botezat are 20 de ani şi a fost botezat exact în ziua respctivă, înainte de slujbă. Deşi nu este prima oară când sunt într-o asemenea situaţie, nu mă pot abţine să nu mă mir că nu a fost botezat imediat după naştere. Am observat că aici oamenii rar poartă cruce la gât dacă nu sunt botezaţi – aproape permanent, eu port o cruce armenească, de argint, şi o rodie mică, roşie, de lemn la gât; într-o zi, cineva, observându-mi crucea de la gât, mă întreabă "eşti botezată? ". Mi se pare admirabilă simplitatea şi ospitalitatea acestor oameni – nu mă întreabă ce şcoală am terminat, dacă am permis de conducere sau ce fel de şi câtă experienţă profesională am. Este destul să afle că sunt armeancă, că am venit de departe în Karabagh, că m-am căsătorit şi că locuiesc aici şi deja mă consideră de-a lor. Apoi mă întreabă despre viaţa din România, "ce fel de oameni sunt oamenii de acolo"...

Observ, deasemenea, divizarea tradiţională, voită sau nevoită – de asta nu mi–am mai dat seama – dintre bărbaţi şi femei. După ce au stat la masă şi au mâncat, toate femeile s–au adunat înăuntrul casei, deşi masa era pusă pe verandă, afară. Afară au rămas aşezaţi , lângă sticlele de vin şi votcă, doar bărbaţii...şi eu, lângă soţul meu. Cum stăteam exact vis–a–vis de geam, de dinăuntru m–au văzut repede şi m–au chemat să intru – "ahcik gean, mâti, dursă ţurta!" , adică "fată dragă, intră, acolo afară este frig!".

A doua zi dimineaţă eram din nou pe drum, înapoi spre Lacin, apoi spre Şuşi. Cum pierdusem "maşina lăptăriei", nu am avut de ales decât să mergem pe jos. Ca să fie totul clar, nu este vorba de o lăptărie în sensul propriu-zis, ci de o maşină, un fel de microbuz care în fiecare zi dimineaţă traversează satul adunând laptele proaspăt muls. Acest lapte este apoi vândut fie în alte sate din zonă, fie în Goris, şi este plătit fie în bani, fie în diferite produse de care oamenii au nevoie şi care sunt aduse la întoarcere. Lângă mănăstire, înainte de ieşirea din sat, trece pe lângă noi un microbuz albastru, din geamul căruia un tip, nebărbierit şi bronzat de felul lui, cu ochii ngri, îi face cu mâna soţului meu.

“Cine mai e şi ăsta?”, întreb eu mirată; în nu mai mult de o zi, nu am putut să număr pe cele două mâini persoanele cu care ne-am întâlnit şi pe care soţul le cunoştea deja din vizitele sale precedente în zonă. “E Ruben şi cu Edgar, ăştia doi duc marfă magazinului din Moşatah. Ruben e unchiul băiatului care a murit muşcat de un şarpe la sfârşitul lui august, când am fost data trecută aici”, vine răspunsul. Ruben şi cu Edgar coboară, bineînţeles, din maşină, schimbă câteva vorbe, apoi ne propun să îi aşteptăm până duc marfa în Moşatah (sat din partea de sus a văii, aproape ultimul, însemnând în lb. armeană “cartierul murii”) sau să mergem cu ei, “că apoi vă ducem noi până în Lacin. Noi mergem în Goris, înapoi în Armenia”. Am refuzat politicos oferta – dacă am fi acceptat–o, am fi făcut cel puţin 3–4 ore până în Moşatah şi înapoi, plus încă vreo oră şi jumătate până în Lacin, unde am fi ajuns după 4 după–masa, iar la o asemenea oră nu am mai fi prins ocazie spre Şuşi. Totuşi, Ruben ne–a dat “temă de casă”: “când ajungeţi în Melikaşen, să îi căutaţi pe Anahit şi pe Levon, casa lor e vreo 50 de metri mai sus de copacul unde se împarte lapte, să le spuneţi că v-am trimis eu, beţi o cafea cu ei. Anahit e mătuşa mea”.

Făcuserăm deja mai mult de un kilometru pe jos când a venit un Jiguli roşu, care ne-a şi luat, fără să-i facem semn, dar ne-a dus numai până în Melikaşen, primul sat din vale. Cum am coborât, am şi văzut un autobuz care mergea spre Lacin, dar motorul căruia a făcut atâta zgomot, că strigătele noastre nu s-au mai auzit. Şi ce simplu ar fi fost să prindem ocazie din Lacin până în Şuşi...

Observ un copac mare şi umbros, care semăna cu o salcie şi a cărui rădăcină era pe jumătate ieşită de sub pământ - “copacul unde se împarte lapte”, adică pe unde opreşte maşina lăptăriei şi unde vin oamenii să cumpere lapte. Melikaşen, fiind primul sat din vale, nu e chiar atât de izolat; maşina lăptăriei vine dinspre interiorul văii, unde adună laptele din celelalte sate şi vinde din el doritorilor pe drum, spre Lacin, în diferite locuri.

Nu cu mult mai încolo văd o casă, pe veranda căreia era improvizată un fel de bucătărie, cu o chiuvetă mică ridicată şi proptită într-o ţeavă groasă. În chiuveta aceea o femeie în jur de 50 şi ceva de ani spăla nişte farfurii, iar lângă ea, un coş cu cartofi şi alte legume îşi aşteptau rândul. Puţin mai încolo, un bărbat, care părea să aibă cu vreo 10-15 ani mai mult decât femeia, aruncă grăunţe la cele cîteva găini care lărmuiau în jurul lui.

Ghiciserăm bine, ei erau Anahit şi Levon. Şi – se putea altfel? - ne-au invitat imediat înăuntru, servindu-ne cu cafea şi cu struguri şi nuci proaspăt culese. Doar atât am acceptat, deşi Anahit voise să ne aşeze la masă, ca peste tot pe unde am fost, de altfel. "Ahcig gean, e ora prânzului, v-o fi fiind foame".

Ştia el ce ştia cel ce mi-a spus că "mamele armence sunt neegalate în a reuşi să te îndoape cu mâncare până nu mai poţi"...

Pe masa de lângă canapea, exact în faţa ochilor mei, era o poză mare a unui băieţel de vreo 9-10 anişori. După cum am aflat, el fusese cel răpus de o muşcătură de şarpe cu o lună înainte. Anahit era bunica lui. Copilul stătea cu bunicii, mergea şi la şcoală tot în satul bunicilor. În august, jucându-se prin iarbă, a fost muşcat de un şarpe. Bunicii au alertat părinţii imediat, apoi copilul a fost dus la spitalul judeţean din Lacin. La spital i s-a injectat antidot pentru veninul şarplui, dar nu antidotul potrivit sau în prea mare concentraţie. Deşi copilul era în stare gravă şi l-au chemat şi pe medicul şef al spitalului, acesta, fiind în stare avansată de ebrietate, nu s-a prezentat , şi şi-a trimis "adjunctul". Copilul a fost âinut câteva ore, apoi s-a hotărât că e prea gravă situaţia şi că trebuie trimis în capitală, în Stepanakert. În spitalul din Stepanakert copilul a fost ţinut două nopţi(!!) fără nici un fel de tratament special înafară de antidotul obişnuit, care nu a avut nici un efect, doar pentru a apoi părinţilor să li se spună că "ne pare rău, dar este pste putera noastră să îl salvăm, trebuie trimis la Erevan". În ciuda faptului că părinţii l-au dus "într-o suflare" la Erevan, copilul nu a mai rezistat şi a decedat. Iar medicii din Erevan au spus că dacă ar fi ajuns cu patru ore mai repede, copilul ar fi putut salvat... Mare e grădina Ta, Doamne!

"Deja îi era cumpărat ghiozdanul, îi cumpărasem şi caiete şi stilou şi de toate. În septembrie ar fi început clasa a doua... " ne povesteşte bunica Anahit, cu ochii în lacrimi.

Bunicul Levon deşi se abţinea şi el cu greu, a început să ne povestească cum era pe vreme războiului.

"Împreună eu şi cu nevastă-mea două suflete, avem pensia de 37de mii de drami. Conducătorii ăştia nu se gândesc de loc la mine că am luptat aproape 5 ani şi că m-am chinuit să îmi ţin familia vreo 10 luni în peşteră. Toţi din sat erau acolo. Turnam seu de vacă în bucăţi de ţeavă şi aşa ne făceam lumânări. Auzeam bombele tot timpul, şi parcă se auzeau şi mai tare din cauza pereţilor peşterii. Numai noi ştim cum am trăit acolo aproape un an. De ne-ar fi lăsat măcar ruşii să înaintăm spre Baku, ar fi fost bine. Noi cu băieţii eram gata să înaintăm, dar nu ne-a lăsat nenorocitul de rus!"... Apoi "mă credeţi că am doar 55 de ani­? "...

Peste vreo oră a venit un Opel albastru care mergea spre Djermuk şi şoferul căruia a fost de acord să ne lase la "damoşni", adică la punctul de frontieră, la începutul văii. De acolo am prins ocazie până în Şuşi destul de repede.

Deşi de atunci au trecut două săptămâni, impresia celor văzute şi auzite încă nu m-a părăsit...