Turcii ne-au ucis trupul, iar comuniştii sufletul...

Sunt în centrul Stepanakertului, în "aftovagdial", adică staţia centrală de autobuze. În sfârşit, marşutka (microbuzul) pentru Şuşi a venit. Şi mai are şi câteva locuri libere!!! Normal că ocup rapid unul...Dar cum nu e plin, mai trebuie să aştept câteva minute. Cu cât mai mulţi oameni, cu atât mai mulţi bani, deci e cu atât mai bine. Perfect normal. Dacă nu luăm în considerare că într-un microbuz de maxim 16 locuri de multe ori intră cel puţin 20-25 persoane, dacă nu chiar şi 30...

În microbuz urcă o cunoştinţă, şi mă salută – Privet! "Dar armeneşte nu mai ştii?" – eu, în mintea mea...

"Apri haiutiună! Ţaaappppp*!!! Laaallaalalalaaalala" - se aude din boxele puse sub scaunele din faţă, de lângă şofer...

Între paranteze fie spus, am descoperit că şi aici există manele. Şi nu mă refer la manelele româneşti – acelea sunt mai mult decât populare. Ionuţ Cercel şi "de ce mă minţi" şi daa dumla dumla daaaa" sunt omniprezente..

Nu. Ceea ce am citat mai sus este manea pură locală – ceva sintetizator amestecat cu vocea în stil "oooooooooooooooffffffff viaţţaaa meaaaa" a unui tip. Măcar de ar fi în armeană...dar nu. Nici asta. Un armean care cântă o piesă 100% în rusă, dar mai aruncă acolo un "Apri haiutiună! " adică "Să trăiască armenimea!" este, cel puţin la prima ascultare, enervant.
Dar să trecem peste asta. Să trecem şi peste faptul că mă pricopsesc cu o arsură de gradul doi, din cauza unei soluţii de iod a cărei aplicare mi s-a explicat mai degrabă în rusă decât în armeană, de către o doctoriţă căreia i-am repetat de mai multe ori că nu înţeleg limba rusă.

Să trecem şi peste faptul că pe o prea mică parte din produsele de toate felurile din magazine, farmacii, etc. inscripţiile sunt în limba armeană, ci în cvasi-totalitate în rusă, dar chiar şi în azeră (!!!).

Să trecem peste faptul că înafară de telenovele, nici un film serios nu este tradus, subtitrat şi/sau dublat în limba armeană, ci în rusă — până şi pe postul TV Yerkir (Patria), care este clar sub influenţa (sau finanţat de, nu ştiu exact, dar legătura este evidentă) unui partid de orientare naţionalistă, am văzut puţine filme subtitrate sau dublate în limba armeană. Să nu mai vorbim despre DVD-urile din magazinele de profil...

Să trecem peste faptul că sunt mulţi tineri, chiar şi copii de o şchioapă care vorbesc mai bine rusa decât armeana (e clar de ce). Să trecem şi peste faptul că în şcoli şi în universităţi majoritatea manualelor nu sunt în limba armeană. Dacă vreau să mă înscriu la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii de Stat din Arţah, trebuie să învăţ istoria armenilor...în rusă!

Dar nu contează.

Hai să uităm şi asta. Hai să nici nu mai vorbim armeneşte deloc. Hai să învăţăm poeziile lui Sayat Nova...în rusă!

Hai să cântăm Mer Hayrenik...în rusă. Şi să punem la loc Secera şi Ciocanul pe drapel. Defapt nu să le punem la loc, ci doar să dăm jos "pătura invizibilă" de pe ele...

* - onomatopee folosite pentru a reda sunetul aplauzelor sau pentru a îndemna pe cineva să aplaude.

Update...

De la incidentul din Chaylu/Mardakert din 18 iunie, soldat cu 6 victime în total, au trecut 2 luni. De asemenea, am fost martori şi al nenumărate articole, comentarii, dezbateri ş.a.m.d. pe această temă — cine, ce, când, cum, de ce, unde... De atunci au mai avut loc mai multe “cracoţ”-uri (schimburi de foc) în diferite zone de frontieră, mai cu seamă în partea de nord a Karabagh-ului – în Mardakert (din nou), dar şi în est, conform informaţiilor din presă. Aghdam, zonă de frontieră, se află la nu mai mult de o oră depărtare, spre est, de Askeran (oraş aflat la vreo 30km de capitala Stepanakert). Unele surse afirmă că soldaţii azeri ar fi deschis focul asupra Askeranului, nespecificându-se însă dacă este vorba de oraş sau de judeţul cu acelaşi nume.
În ciuda acestui aşa-zis foc, vecinul meu A., care este “norakocic”, adică nou recrut (a plecat acum 3-4 săptămâni), a reuşit să sune liniştit acasă să vorbească cu mama lui, fără nici o problemă. De altfel nici autorităţile, nici populaţia nu par a fi prea îngrijorate sau preocupate de aceşti ţânţari pe care presa îi umflă până se fac armăsari. Cum bine ştim, ţânţarii sunt ceva obişnuit, cotidian. Nimeni nu îi mai consideră ieşiţi din comun. Eventual enervanţi, şi atât. La fel şi cu “cracoţ”-urile.

Update-ul pe care am reuşit să îl introduc în acest post sunt însă câteva poze ale victimelor incidentului din iunie, pe care le-am obţinut într-un sfârşit. Îmi promisesem să nu mai postez nimic pînă nu pun mâna pe ele.

Iată ce se întâmplă când pisica nu-i acasă...

...şoarecii joacă pe masă. :)













...sau se poate întâmpla să moară în misiune.
Soldatul azer decedat, declarat erou al patriei, post mortem