Adică acasă calculăm într-un fel, ne imaginăm într-un anume fel, şi când ajungem la faţa locului, totul se schimbă, ne dăm seama că cel puţin o parte din percepţiile şi calculele “de acasă” erau complet greşite, că ceea ce aveam în gând când am făcut acele calcule nu era tocmai adevărat.Pentru că informaţia pe care o aveam când am făcut acele calcule fie nu am primit-o de unde trebuia, fie nu am primit-o când trebuia, fie nu am primit-o cum trebuia.
La fel şi cu “vigeac”-ul (starea/situaţia generală) din Karabagh. Sunt în Erevan, a doua zi după marşul comemorativ cu torţe spre Ţiţernakaberd , de pe 23 seara. În vizită la o veche prietenă, pe care nu o mai văzusem de multă vreme, stăm la o cafea, la un moment dat, mi se pune o întrebare care mă surprinde - “Şi spune, cum este situaţia pe acolo prin Karabagh? ”.
“Cum adică situaţia? Ce situaţie?”, întreb eu oarecum contrariată. “Păi situaţia, în general. Ştii, am auzit la televizor că se pregătesc de război, că soldaţii mărşăluiesc tot timpul pe stradă”.
Eu, ca “spyurkahay” (armean din diaspora), înainte să vin aici, îmi imaginam că înafară de diferenţele lingvistice, nu are cum să fie prea multă diferenţă între hayastanţi (armeni din Armenia) şi karabaghţi (armeni din Karabagh), “că doar trăiesc aproape în acelaşi loc, respiră acelaşi aer şi beau aceeaşi apă”. Mai mult, credeam că cineva care locuieşte în Erevan, trebuie să fie mult mai bine informat decât mine în ceea ce priveşte Karabagh-ul, deoarece e mai aproape de Erevan decât de România.
Această întrebare, ce mi s-a pus după o lună de trăit în Karabagh, mă face să îmi dau seama de un lucru – dintre conaţionalii noştri, fie din diaspora, fie din Armenia, cei care au acces şi la alte informaţii decât cele oficiale, cele vizibile, ştiute de toată lumea, sunt destul de puţini. Iar cei care cred că nu toate aceste informaţii sunt adevărate sau suficiente sau relevante, cei care vor să vadă că şi dacă ţara arde, baba nu se (mai) piaptănă, sunt şi mai puţini.
Dacă în mass media marea majoritate a articolelor referitoare la Karabagh tratează doar negocierile şi starea în care se află acestea sau comemorarea diferitelor evenimente legate de război (masacrele din Sumgait, din Baku, eliberarea Şuşiului ş.a.m.d.), înseamnă că nu există altceva ce merită să fie menţionat, înseamnă că înafară de faptul de a fi subiectul unui conflict cândva sângeros, dar acum îngheţat, Karabaghul nu are nimic altceva care să prezinte interes...? Dacă se vorbeşte doar despre negocieri şi despre atitudinea belicoasă a Baku-ului, înseamnă că oamenii din Karabagh în loc să ducă o viaţă normală, trăiesc cu frica în sân?
Da, într-adevăr, negocierile sunt în curs. Da, într-adevăr, lobby-ul ambelor părţi este puternic. Da, într-adevăr, Azerbaijanul dă dovadă de tot mai puţină răbdare (cel puţin aşa spune). Dar mâine, oamenii îşi vor relua viaţa.
Mâine, Slavik îşi va deschide din nou cele două magazine. Mâine la ora 8 dimineaţa, pantofarul Armen îşi va deschide din nou atelierul, va mai confecţiona încă x perechi de pantofi şi seara la ora 11 îl va închide, cum a făcut şi ieri. Mâine în brutăria lui Armine şi a lui Norik se vor coace din nou zeci de gata delicioase, care apoi vor lua drumul magazinelor. Mâine, Mişa va urca din nou pe şantier, pentru ca apoi seara să se întoarcă acasă rupt de oboseală. Mâine, la ora 7 dimineaţa, şoferul Oleg va conduce prima marşutka spre Stepanakert, pentru a fi apoi urmat de Mihail, celălalt şofer. Mâine, la ora 8 dimineaţa, Suzi, Narek, Lilit, Lusine, Garik, Anna şi Anuş se vor duce din nou la şcoală. Şi vor fi la fel de zburdalnici, de neastâmpăraţi, vor fi aceeaşi ştrengari care au fost şi ieri. Mâine, Şuşan o va invita din nou pe Nune la cafea.
Şi viaţa va merge înainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu