Aşchia din ochii altora sau grinda din ochii noştri?

http://www.youtube.com/watch?v=JZu2zqFE_gI

"Scurtă înregistrare înfăţişând distrugerea de către soldaţi azeri a mai multor khacikaruri (cruci sculptate în piatră, uneori folosit pe post de pietre de mormânt, specifice arhitecturii armeneşti) din cimitirul armenesc, vechi de mai multe secole, din localitatea Djulfa, aflată în provincia Nakhichevan a Azerbaijanului, la graniţa cu Iranul" – aşa scrie în rubrica "Descriere" a videoclipului New Tears of Araxes (Noile lacrimi ale Araxului), pe site-ul Youtube (link!). În videoclip văd câţiva oameni, încărcând pietre cu lopeţi în nişte camioane.

Apoi camera video face zoom (se apropie, pt fanii lui Pruteanu, nu ştiu cum să zic altfel) şi observ destul de clar pe aceste pietre urme de sculptură specifică khacikarurilor. Partea armeană a sufletului meu imediat se revoltă: "Ce barbari!".

Ulterior, am descoperit un site întreg dedicat acestui cimitir şi vandalizării lui, incluzând pozele rarelor câtorva khacikaruri salvate de la distrugere şi transportate fie în străinătate, către diferite comunităşi armene, fie în Armenia, precum şi pozele poligonului bazei militare construite pe locul cimitirului, semănând cu chelia unui ţăran: roşiatică, uscată şi bătută de soare.

Rămân de aceeaşi părere: este revoltător. Şi totuşi...

În dimineaţa în care am plecat spre Ţiţernavank, am făcut aproape un kilometru pe jos de la intersecţia străzilor Manuchian cu Proşian, unde se află blocul nostru, până la intersecţia cu drumul care duce spre Erevan. Tot atunci am descoperit un lucru cel puţin la fel de revoltător ca şi cele descrise mai sus.

Pe această stradă (al căre nume recunosc că l-am uitat, oare nu o fi Ghazanceţoţ?), care urcă uşor dinspre intersecţia Manuchian-Proşian, se mai află şi staţia de epurare a apei care serveşte oraşul nostru de 3000 de suflete. De la staţia de epurare până la intersecţia cu drumul Erevanului până nu demult nu era nici măcar pietriş. La începutul anului, autorităţile au fost în sfârşit de acord cu începerea lucrărilor de asfaltare, găsind de ase

menea, şi fondurile necesare. Nefiind o porţiune mare de drum, nu a luat mult timp să se găsească o firmă care să înceapă executarea lucrărilor, nici ca să le termine. Undeva pe la sfârşitul lui august, lucrările erau deja terminate.

Conform procedurilor bine cunoscute, înainte de punerea stratului de asfalt fierbinte, se pune cel puţin un strat de pietriş, pentru stabilizare. Pentru ca această stabilizare să fie cât mai eficientă, este bine să se pună măcar 2-3 straturi de pietriş, de diferite mărimi, începând cu cea mai mică (cel mai mărunt pietriş) şi punând la suprafaţă pietrişul de cea mai mare mărime. De când sunt aici, am observat mai multe lucrări de renovare-asfaltare a câtorva străzi, care au avut loc într-un număr destul de mare acest an; peste tot era folosit

doar pietriş de cea mai mare mărime, rezultând într-o structură instabilă pe termen lung. Din acest motiv ne aflăm în situaţia în care drumurile au nevoie de renovare la fiecare 2-3 ani.

În legătură cu lucrările de renovare ale străzii de care vorbeam mai sus, am observat un lucru cel puţin ciudat la prima vedere: muncitorii spărgeau, tăiau, mărunţeau nişte pietre mari, ciudat de drept tăiate, care la capete aveau ceva ce semăna a capitel. M-am gândit că or fi coloanele vreunei clădiri vechi, distruse — aici nu este ceva ieşit din comun să demolezi o clădire pentru a folosi materialul la construcţia alteia —. Pe marginea drumului erau mai multe din aceste pietre mari şi drept tăiate, iar pe unele am observat şi nişte cruci sculptate, precum şi inscripţii în limba armeană (!). Am fost lămurită că în zonă se afl

ă un vechi cimitir armenesc, de mai multe secole. Şi toate acestea s-au petrecut cu aprobarea tacită a autorităţilor...

În Şuşi, armenii şi azerii au convieţuit multă vreme, cartierul de sus (Verin Tah sau mai simplu, "verev", adică "sus", întreg oraşul aflându-se pe o stâncă) fiind cartierul locuit de armeni (aici se află şi strada descrisă), iar cel de jos, cel locuit de azeri (astăzi numit "nerkevi tahamas", adică "cartierul de jos", sau simplu "nerkev", adică "jos"). Cimitirul musulman se află la ieşirea din oraş, în apropierea drumul spre Stepanakert, oraş aflat deja în vale.

Mai pe înţelesul tuturor, noi ne plângem că turci şi azerii ne-au distrus patrimoniul cultural, bisericile, cimitirele ş.a.m.d., dar în acelaşi timp noi, "la noi acasă", avem atât respect încât construim drumuri cu pietrele de mormânt ale strămoşilor noştri.

Frumos...

Ţiţernavank. O altă lume... (partea a doua)

“Noi voiam să renovăm cum putem, cu chiu cu vai, din banii noştri, dar statul a venit şi ne-a spus că ne finanţează. Bucătăria mea e încă tot afară, în curând vine iarna, şi statul ne finanţează şi astăzi... ” îmi spune soţia lui Aşot, în timp ce spală vasele într-o oală mare, în viitoarea bucătărie. Această viitoare bucătărie are unul din pereţi doar pe jumătate terminat, fiind ultima cameră dinspre sufragerie spre ieşire. Podeaua este plină de cărămizi BCA tăiate în bucăţi, bucăţi de lemn, praf, două dulapuri, o servantă şi o masă acoperită de o muşama înflorată, iar la picioarele servantei stau aliniate cuminţi, în şir aproape indian, câteva borcane cu murături proaspete şi cu legume puse"pentru la iarnă" – fasole verde, fasole boabe, castraveţi, ardei, ş.a.m.d.

Valea Ţiţernavank este locul unde telefonul mobil funcţionează în locurile şi felurile cele mai ciudate: mi s-a povestit că într-unul din satele de mai sus, dacă omul vrea să vorbească la telefon, trebuie să meargă lângă geam, să se urce pe un scaun, să stea lipit de geam şi, pe cât posibil, să nu se mişte. Doar atunci, prinde vreo două-trei liniuţe de semnal...

În alt sat aflat în apropiere nu există curent electric, de aceea, după cum mi s-a povestit, o fată care avea o prietenă în satul vecin (unde este curent), care se afla în vârful dealului de vis-a-vis, stabilise cu aceasta ca în fiecare săptămână de două ori să o viziteze şi cu această ocazie să îşi ducă telefonul la încărcat. Nu mă pot abţine ca în timp ce mi se

povestesc acest lucruri să nu mă gândesc la parcul din centrul Stepanakertului, Pitaciok, unde s-au instalat fântâni arteziene cu lumini şi cu muzică, imitându-le pe cele din Erevan, şi pe care s-au cheltuit 2 milioane de dolari...

În satul Ţiţernavank (al doilea din valea cu acelaşi nume, primul fiind Melikaşen, unde se află şi un hotel construit cu finanţare din parta unor elveţieni), există curent, dar nu şi telefon fix. Mobilul nu are semnal aproape nicăieri, în proporţie de mai mult de 99 la sută. Şi totuşi, seara îl văd pe Aşot aşezat pe marginea canapelei de lângă geam, cu umerii şi capul lipit de geam, cu un telefon mobil în mână. Aşot încearcă să sune pe cineva, să afle exact la ce oră pleacă "maşina lăptăriei", cu care am fi putut ajunge până în Goris (în Armenia, peste graniţă), iar de acolo până în Şuşi fie cu autobuzul de Erevan fie cu "pampuşca", adică cu ocazie.

Băieţii lui Aşot se arată foarte interesaţi de laptopul meu, pe care îl aveam cu mine. Le arăt poze de la nuntă, şi le explic cum să dea pozele înainte şi înapoi. Peste vreo jumătate de oră, în timp ce noi ne uitam liniştiţi la poze... "Cristinaaaa..haide trebuie să plecăm! Aşot este invitat la un botez şi a zis să mergem cu el". "Vaii şi eu nu am adus nimic cu mine să dau cadou copilului ăluia, măcar o ciocolată, ceva" – eu, în gândul meu.

La faţa locului, adică pe o altă stradă, cu vreo 3-4 case mai încolo, aflu că noul botezat are 20 de ani şi a fost botezat exact în ziua respctivă, înainte de slujbă. Deşi nu este prima oară când sunt într-o asemenea situaţie, nu mă pot abţine să nu mă mir că nu a fost botezat imediat după naştere. Am observat că aici oamenii rar poartă cruce la gât dacă nu sunt botezaţi – aproape permanent, eu port o cruce armenească, de argint, şi o rodie mică, roşie, de lemn la gât; într-o zi, cineva, observându-mi crucea de la gât, mă întreabă "eşti botezată? ". Mi se pare admirabilă simplitatea şi ospitalitatea acestor oameni – nu mă întreabă ce şcoală am terminat, dacă am permis de conducere sau ce fel de şi câtă experienţă profesională am. Este destul să afle că sunt armeancă, că am venit de departe în Karabagh, că m-am căsătorit şi că locuiesc aici şi deja mă consideră de-a lor. Apoi mă întreabă despre viaţa din România, "ce fel de oameni sunt oamenii de acolo"...

Observ, deasemenea, divizarea tradiţională, voită sau nevoită – de asta nu mi–am mai dat seama – dintre bărbaţi şi femei. După ce au stat la masă şi au mâncat, toate femeile s–au adunat înăuntrul casei, deşi masa era pusă pe verandă, afară. Afară au rămas aşezaţi , lângă sticlele de vin şi votcă, doar bărbaţii...şi eu, lângă soţul meu. Cum stăteam exact vis–a–vis de geam, de dinăuntru m–au văzut repede şi m–au chemat să intru – "ahcik gean, mâti, dursă ţurta!" , adică "fată dragă, intră, acolo afară este frig!".

A doua zi dimineaţă eram din nou pe drum, înapoi spre Lacin, apoi spre Şuşi. Cum pierdusem "maşina lăptăriei", nu am avut de ales decât să mergem pe jos. Ca să fie totul clar, nu este vorba de o lăptărie în sensul propriu-zis, ci de o maşină, un fel de microbuz care în fiecare zi dimineaţă traversează satul adunând laptele proaspăt muls. Acest lapte este apoi vândut fie în alte sate din zonă, fie în Goris, şi este plătit fie în bani, fie în diferite produse de care oamenii au nevoie şi care sunt aduse la întoarcere. Lângă mănăstire, înainte de ieşirea din sat, trece pe lângă noi un microbuz albastru, din geamul căruia un tip, nebărbierit şi bronzat de felul lui, cu ochii ngri, îi face cu mâna soţului meu.

“Cine mai e şi ăsta?”, întreb eu mirată; în nu mai mult de o zi, nu am putut să număr pe cele două mâini persoanele cu care ne-am întâlnit şi pe care soţul le cunoştea deja din vizitele sale precedente în zonă. “E Ruben şi cu Edgar, ăştia doi duc marfă magazinului din Moşatah. Ruben e unchiul băiatului care a murit muşcat de un şarpe la sfârşitul lui august, când am fost data trecută aici”, vine răspunsul. Ruben şi cu Edgar coboară, bineînţeles, din maşină, schimbă câteva vorbe, apoi ne propun să îi aşteptăm până duc marfa în Moşatah (sat din partea de sus a văii, aproape ultimul, însemnând în lb. armeană “cartierul murii”) sau să mergem cu ei, “că apoi vă ducem noi până în Lacin. Noi mergem în Goris, înapoi în Armenia”. Am refuzat politicos oferta – dacă am fi acceptat–o, am fi făcut cel puţin 3–4 ore până în Moşatah şi înapoi, plus încă vreo oră şi jumătate până în Lacin, unde am fi ajuns după 4 după–masa, iar la o asemenea oră nu am mai fi prins ocazie spre Şuşi. Totuşi, Ruben ne–a dat “temă de casă”: “când ajungeţi în Melikaşen, să îi căutaţi pe Anahit şi pe Levon, casa lor e vreo 50 de metri mai sus de copacul unde se împarte lapte, să le spuneţi că v-am trimis eu, beţi o cafea cu ei. Anahit e mătuşa mea”.

Făcuserăm deja mai mult de un kilometru pe jos când a venit un Jiguli roşu, care ne-a şi luat, fără să-i facem semn, dar ne-a dus numai până în Melikaşen, primul sat din vale. Cum am coborât, am şi văzut un autobuz care mergea spre Lacin, dar motorul căruia a făcut atâta zgomot, că strigătele noastre nu s-au mai auzit. Şi ce simplu ar fi fost să prindem ocazie din Lacin până în Şuşi...

Observ un copac mare şi umbros, care semăna cu o salcie şi a cărui rădăcină era pe jumătate ieşită de sub pământ - “copacul unde se împarte lapte”, adică pe unde opreşte maşina lăptăriei şi unde vin oamenii să cumpere lapte. Melikaşen, fiind primul sat din vale, nu e chiar atât de izolat; maşina lăptăriei vine dinspre interiorul văii, unde adună laptele din celelalte sate şi vinde din el doritorilor pe drum, spre Lacin, în diferite locuri.

Nu cu mult mai încolo văd o casă, pe veranda căreia era improvizată un fel de bucătărie, cu o chiuvetă mică ridicată şi proptită într-o ţeavă groasă. În chiuveta aceea o femeie în jur de 50 şi ceva de ani spăla nişte farfurii, iar lângă ea, un coş cu cartofi şi alte legume îşi aşteptau rândul. Puţin mai încolo, un bărbat, care părea să aibă cu vreo 10-15 ani mai mult decât femeia, aruncă grăunţe la cele cîteva găini care lărmuiau în jurul lui.

Ghiciserăm bine, ei erau Anahit şi Levon. Şi – se putea altfel? - ne-au invitat imediat înăuntru, servindu-ne cu cafea şi cu struguri şi nuci proaspăt culese. Doar atât am acceptat, deşi Anahit voise să ne aşeze la masă, ca peste tot pe unde am fost, de altfel. "Ahcig gean, e ora prânzului, v-o fi fiind foame".

Ştia el ce ştia cel ce mi-a spus că "mamele armence sunt neegalate în a reuşi să te îndoape cu mâncare până nu mai poţi"...

Pe masa de lângă canapea, exact în faţa ochilor mei, era o poză mare a unui băieţel de vreo 9-10 anişori. După cum am aflat, el fusese cel răpus de o muşcătură de şarpe cu o lună înainte. Anahit era bunica lui. Copilul stătea cu bunicii, mergea şi la şcoală tot în satul bunicilor. În august, jucându-se prin iarbă, a fost muşcat de un şarpe. Bunicii au alertat părinţii imediat, apoi copilul a fost dus la spitalul judeţean din Lacin. La spital i s-a injectat antidot pentru veninul şarplui, dar nu antidotul potrivit sau în prea mare concentraţie. Deşi copilul era în stare gravă şi l-au chemat şi pe medicul şef al spitalului, acesta, fiind în stare avansată de ebrietate, nu s-a prezentat , şi şi-a trimis "adjunctul". Copilul a fost âinut câteva ore, apoi s-a hotărât că e prea gravă situaţia şi că trebuie trimis în capitală, în Stepanakert. În spitalul din Stepanakert copilul a fost ţinut două nopţi(!!) fără nici un fel de tratament special înafară de antidotul obişnuit, care nu a avut nici un efect, doar pentru a apoi părinţilor să li se spună că "ne pare rău, dar este pste putera noastră să îl salvăm, trebuie trimis la Erevan". În ciuda faptului că părinţii l-au dus "într-o suflare" la Erevan, copilul nu a mai rezistat şi a decedat. Iar medicii din Erevan au spus că dacă ar fi ajuns cu patru ore mai repede, copilul ar fi putut salvat... Mare e grădina Ta, Doamne!

"Deja îi era cumpărat ghiozdanul, îi cumpărasem şi caiete şi stilou şi de toate. În septembrie ar fi început clasa a doua... " ne povesteşte bunica Anahit, cu ochii în lacrimi.

Bunicul Levon deşi se abţinea şi el cu greu, a început să ne povestească cum era pe vreme războiului.

"Împreună eu şi cu nevastă-mea două suflete, avem pensia de 37de mii de drami. Conducătorii ăştia nu se gândesc de loc la mine că am luptat aproape 5 ani şi că m-am chinuit să îmi ţin familia vreo 10 luni în peşteră. Toţi din sat erau acolo. Turnam seu de vacă în bucăţi de ţeavă şi aşa ne făceam lumânări. Auzeam bombele tot timpul, şi parcă se auzeau şi mai tare din cauza pereţilor peşterii. Numai noi ştim cum am trăit acolo aproape un an. De ne-ar fi lăsat măcar ruşii să înaintăm spre Baku, ar fi fost bine. Noi cu băieţii eram gata să înaintăm, dar nu ne-a lăsat nenorocitul de rus!"... Apoi "mă credeţi că am doar 55 de ani­? "...

Peste vreo oră a venit un Opel albastru care mergea spre Djermuk şi şoferul căruia a fost de acord să ne lase la "damoşni", adică la punctul de frontieră, la începutul văii. De acolo am prins ocazie până în Şuşi destul de repede.

Deşi de atunci au trecut două săptămâni, impresia celor văzute şi auzite încă nu m-a părăsit...

Ţiţernavank. O altă lume.

Singura frontieră dintre Republica Armenia şi Republica Nagorno Karabagh (Arţah) se află în îngustul coridor montan Lacin, cuprins în regiunea administrativă numită Kaşatah. Punctul de trecere se află între oraşul-reşedinţă de judeţ Berdzor (pe vechiul nume sovietic Lacin) şi satul Teh. Putem spune că frontiera este marcată de râul Ahavni – punctul de trecere este exact lângă podul care traversează râul.
Vis–a–vis de acest punct de trecere (al cărui turn îmi aduce oarecum aminte de turnul aeroportului Zvartnoţ din Erevan) se poate vedea un drum îngust, flancat de doi copaci stufoşi.
Cum intru pe acest drum, asfaltul dispare, pentru a lăsa loc unui drum de ţară, pietruit şi denivelat, o adevărată catastrofă pentru maşini. Nu fac mai mult de câteva sute de metri pe jos şi deja mă bucur că nu am carnet şi maşină şi nu sunt nevoită să conduc pe aici. Dintre pietre şi praf se mai iţeşte pe ici pe colo câte o urmă de asfalt, ca amintire a unor vremuri mai bune, iar pe ambele părţi ale drumului este plin de tufe de măceşe – ca un fel de perne înţesate cu ace cu gămălia roşie. Mă hotărăsc că prefer să suport câteva înţepături decât să dau mai mult sute de drami pentru un kilogram de măceşe uscate. Ceaiul de măceşe este foarte foarte bun şi sănătos, deoarece măceşele sunt bogate în vitamina C. Însă nu adun mai mult de un pumn şi jumătate, când deja aud sunetul unui motor de maşină. Oi fi eu la mai multe mii de kilometri depărtare de România, dar binecunoscutul stop (sau ocazie) funcţionează la fel de bine şi aici. Ba chiar mai bine – nu e neapărat să dai bani.
Având în faţă peste 12 km de drum şi doar 1 oră şi jumătate la dispoziţie, normal că renunţ la culesul de măceşe. Apoi observ că nu e o maşină, ci un microbuz plin ochi care vine. Nici nu a trebuit să fac semn, că s–a oprit oricum şi m–a luat. Aflu că şi ei (adică un grup de copii cu două profesoare de muzică şi câţiva părinţi) se duc tot acolo unde vreau şi eu să ajung – la Ţiţernavank('mănăstirea rândunelelor', în limba armeană), la slujbă. Slujba la care vrem să ajungem cu toţii este specială pentru că este singura de pe tot parcursul anului. Deşi biserica este una dintre cele mai vechi din tot Arţahul (datează din secolul 4), pe tot parcursul anului este goală. Când cineva moare, se aduce preot de altundeva, iar când doi tineri vor să se căsătorească, se duc altundeva. Trist...
La slujbă am cântat impreună cu copiii precum şi cu profesoarele cu care am venit, pe post de cor. Dacă biserica nu are preot, nu are nici cor. Mi s-a părut ciudat că nu au purtat nici un fel de eşarfă sau alt acoperământ pe cap – în toate bisericile armeneşti în care am intrat până acum corul avea uniformă şi absolut obligatoriu capul acoperit (pentru că era compus întotdeauna doar din fete şi femei, care oricum ar trebui să aibă capul acoperit în biserică). Eu mi-am dus cu mine eşarfa albă pe care o port de obicei în biserică şi când mi-am pus-o pe cap am observat că sunt una dintre puţinele femei care purtau ceva pe cap...
După slujbă am fost invitaţi la masă, eu şi cu soţul, de către un grup de cercetători şi oameni de ştiinţă care au lucrat împreună la renovarea bisericii, printre care şi cunoscutul istoric francez de origine armeană Gérard Dedeyan.



Apoi am mers spre casa învăţătorului din sat, unde trebuia să rămânem peste noapte. Cu câteva săptămâni înainte, soţul fusese acolo cu un mic grup de jurnalişti care studiau zona. Ajunşi la faţa locului, aflăm că învăţătorul nu este acasă momentan, dar că va veni în curând. Ne decidem să facem o plimbare în aşteptarea lui.
Până să ne depărtăm de casa învăţătorului — care contrastează cu restul caselor, deoarece domnul învăţător are o curte şi grădină imensă, şi un număr de vaci şi oi aşijderea — , deja mă afund în noroi amestecat cu balegă aproape până la glezne. Nu cunosc locul şi nu ştiu unde este piatra pe care trebuie să pun piciorul ca să pot completa labirintul pentru a ieşi. Şi ne aflăm pe drumul principal... Nici nu mai îndrăznesc să mă pun în locul şoferilor. Fac câteva sute de metri şi observ un mic râuleţ care trece de-a curmezişul drumului. Sunt informată că "este drumul spre Goris. De aici până la Goris sunt vreo 10 kilometri". Nu contează că este plin de pietre, denivelat, nu contează că râul trece prin mijloc...dacă vrei, faci aceşti 10 kilometri. Mai ales că singura alternativă sunt 14 kilometri până la "damoşni", adică punctul de trecere a frontierei, plus încă vreo 30-40 până la Goris.
În drum înapoi spre casa învăţătorului, observ de la depărtare o pată verde la marginea drumului. Mă apropii şi văd că este rucsacul nostru. Apoi îl observ pe băiatul învăţătorului şi îl întreb de ce rucsacul este scos afară pe drum. "Tata a venit acasă şi a zis că mergem la bunica, în Hnaţah(arată cu mâna undeva spre stânga). Cică bunica este bolnavă şi s-ar putea să moară".
Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Unde să mergem la ora 6 seara...?
Ne-am adus aminte, mai apoi, că şi Aşot ( un tip care îi luase cu maşina data trecută pe jurnalişti si pe soţul meu) locuieşte tot aici , mai sus pe o altă stradă. În timp ce soţia lui ne-a servit cu o cafea, aflăm că " eheeei, păi pe învăţător l-a vizitat KGB-ul nu demult. Pun pariu că de-aia v-a dat afară".
Da, nu vă înşelaţi, am scris bine: KGB. Mă rog, pe numele oficial şi actual – Serviciul de Securitate Naţională. Povestea aceleiaşi Mării cu altă pălărie...

(va urma)

Turcii ne-au ucis trupul, iar comuniştii sufletul...

Sunt în centrul Stepanakertului, în "aftovagdial", adică staţia centrală de autobuze. În sfârşit, marşutka (microbuzul) pentru Şuşi a venit. Şi mai are şi câteva locuri libere!!! Normal că ocup rapid unul...Dar cum nu e plin, mai trebuie să aştept câteva minute. Cu cât mai mulţi oameni, cu atât mai mulţi bani, deci e cu atât mai bine. Perfect normal. Dacă nu luăm în considerare că într-un microbuz de maxim 16 locuri de multe ori intră cel puţin 20-25 persoane, dacă nu chiar şi 30...

În microbuz urcă o cunoştinţă, şi mă salută – Privet! "Dar armeneşte nu mai ştii?" – eu, în mintea mea...

"Apri haiutiună! Ţaaappppp*!!! Laaallaalalalaaalala" - se aude din boxele puse sub scaunele din faţă, de lângă şofer...

Între paranteze fie spus, am descoperit că şi aici există manele. Şi nu mă refer la manelele româneşti – acelea sunt mai mult decât populare. Ionuţ Cercel şi "de ce mă minţi" şi daa dumla dumla daaaa" sunt omniprezente..

Nu. Ceea ce am citat mai sus este manea pură locală – ceva sintetizator amestecat cu vocea în stil "oooooooooooooooffffffff viaţţaaa meaaaa" a unui tip. Măcar de ar fi în armeană...dar nu. Nici asta. Un armean care cântă o piesă 100% în rusă, dar mai aruncă acolo un "Apri haiutiună! " adică "Să trăiască armenimea!" este, cel puţin la prima ascultare, enervant.
Dar să trecem peste asta. Să trecem şi peste faptul că mă pricopsesc cu o arsură de gradul doi, din cauza unei soluţii de iod a cărei aplicare mi s-a explicat mai degrabă în rusă decât în armeană, de către o doctoriţă căreia i-am repetat de mai multe ori că nu înţeleg limba rusă.

Să trecem şi peste faptul că pe o prea mică parte din produsele de toate felurile din magazine, farmacii, etc. inscripţiile sunt în limba armeană, ci în cvasi-totalitate în rusă, dar chiar şi în azeră (!!!).

Să trecem peste faptul că înafară de telenovele, nici un film serios nu este tradus, subtitrat şi/sau dublat în limba armeană, ci în rusă — până şi pe postul TV Yerkir (Patria), care este clar sub influenţa (sau finanţat de, nu ştiu exact, dar legătura este evidentă) unui partid de orientare naţionalistă, am văzut puţine filme subtitrate sau dublate în limba armeană. Să nu mai vorbim despre DVD-urile din magazinele de profil...

Să trecem peste faptul că sunt mulţi tineri, chiar şi copii de o şchioapă care vorbesc mai bine rusa decât armeana (e clar de ce). Să trecem şi peste faptul că în şcoli şi în universităţi majoritatea manualelor nu sunt în limba armeană. Dacă vreau să mă înscriu la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii de Stat din Arţah, trebuie să învăţ istoria armenilor...în rusă!

Dar nu contează.

Hai să uităm şi asta. Hai să nici nu mai vorbim armeneşte deloc. Hai să învăţăm poeziile lui Sayat Nova...în rusă!

Hai să cântăm Mer Hayrenik...în rusă. Şi să punem la loc Secera şi Ciocanul pe drapel. Defapt nu să le punem la loc, ci doar să dăm jos "pătura invizibilă" de pe ele...

* - onomatopee folosite pentru a reda sunetul aplauzelor sau pentru a îndemna pe cineva să aplaude.

Update...

De la incidentul din Chaylu/Mardakert din 18 iunie, soldat cu 6 victime în total, au trecut 2 luni. De asemenea, am fost martori şi al nenumărate articole, comentarii, dezbateri ş.a.m.d. pe această temă — cine, ce, când, cum, de ce, unde... De atunci au mai avut loc mai multe “cracoţ”-uri (schimburi de foc) în diferite zone de frontieră, mai cu seamă în partea de nord a Karabagh-ului – în Mardakert (din nou), dar şi în est, conform informaţiilor din presă. Aghdam, zonă de frontieră, se află la nu mai mult de o oră depărtare, spre est, de Askeran (oraş aflat la vreo 30km de capitala Stepanakert). Unele surse afirmă că soldaţii azeri ar fi deschis focul asupra Askeranului, nespecificându-se însă dacă este vorba de oraş sau de judeţul cu acelaşi nume.
În ciuda acestui aşa-zis foc, vecinul meu A., care este “norakocic”, adică nou recrut (a plecat acum 3-4 săptămâni), a reuşit să sune liniştit acasă să vorbească cu mama lui, fără nici o problemă. De altfel nici autorităţile, nici populaţia nu par a fi prea îngrijorate sau preocupate de aceşti ţânţari pe care presa îi umflă până se fac armăsari. Cum bine ştim, ţânţarii sunt ceva obişnuit, cotidian. Nimeni nu îi mai consideră ieşiţi din comun. Eventual enervanţi, şi atât. La fel şi cu “cracoţ”-urile.

Update-ul pe care am reuşit să îl introduc în acest post sunt însă câteva poze ale victimelor incidentului din iunie, pe care le-am obţinut într-un sfârşit. Îmi promisesem să nu mai postez nimic pînă nu pun mâna pe ele.

Iată ce se întâmplă când pisica nu-i acasă...

...şoarecii joacă pe masă. :)













...sau se poate întâmpla să moară în misiune.
Soldatul azer decedat, declarat erou al patriei, post mortem

Armistiţiul a fost "încălcat" din nou...

În ultimele 2 săptămâni, presa armeană (şi nu numai) zumzăie mai abitir ca un stup de albine.

Pretutindeni, subiect de prima pagină: "Armistiţiul din 1994 a fost încălcat . Un nou incident grav a avut loc la graniţa Karabagh-ului cu Azerbaijanul".

Locuind in Karabagh, normal că orice informaţie de acest gen prezintă interes pentru mine. Prin urmare, am urmărit cu atenţie media. Pe măsură ce gama surselor de informaţie pe care le-am consultat se diversifica, începeam să îmi dau seama de un lucru.

Dacă presa internaţională (nearmeană) s-a dovedit a avea o poziţie favorabilă Azerbaijanului (poziţie dictată în mod clar de interese, economice, politice, de tot felul), ar fi fost logic ca presa armeană (incluzând-o pe cea din Diaspora), să aibă o poziţie pro-armeană. În schimb, după cum constat pe zi ce trece, într-un mod greu explicabil, presa armeană publică nişte articole care parcă sunt copii la indigo ale comunicatelor oficiale ale Azerbaijanului. În aceeaşi presă observ, în mod constant, în ultimele zile, o campanie de dezinformare care bate la ochi.

Dacă e dinadins sau nu, cu bună ştiinţă sau nu, asta nu mai ştiu. Tot ce văd este că informaţiile prezentate sunt deformate şi opinia pe care şi-o formează publicul citindu-le este la fel.

Conform presei, pe 18 iunie, un incident "extrem de grav" a avut loc în postul din satul Chaylu, din regiunea Mardakert, din Nordul Karabaghului. Acest sat este exact pe linia de frontieră. Un grup de recunoaştere al armatei Azerbaijanului, format din mai multe zeci de persoane, ar fi pătruns pe teritoriul Karabaghului, ar fi intrat în acest sat, şi ar fi ucis 4 soldaţi armeni aflaţi acolo, rănind, deasemenea, alţi 4. Atât oficialităţile Karabaghului, cât şi cele din Armenia, dar şi din comunitatea internaţională, consideră acest incident — care a avut loc exact a doua zi după o întâlnire oficială între preşedinţii Rusiei, Armeniei şi Azerbaijanului — condamnabil (pe alocuri chiar şi "inacceptabil"). Presa armeană denunţă incidentul ca fiind "o provocare clară din partea Azerbaijanului".

Ceea ce nu am reuşit să aflu de nicăieri, însă, sunt răspunsuri la o întrebare care mie mi se pare logică. Dacă într-adevăr, intruşii azeri ar fi fost atât de mulţi, şi ar fi fost într-adevăr vorba de o încălcare gravă a armistiţiului, atunci morţii (cel puţin) ar fi fost decoraţi post mortem cu medalii recunoscându-li-se sacrificiul făcut pentru ţară.

Un incident similar a avut loc în aceeaşi regiune în 2008. Atunci, după cât am aflat eu, morţi nu au fost, dar doi soldaţi armeni au fost răniţi grav. Imediat a doua zi după incident, însuşi preşedintele ţării s-a deplasat la faţa locului şi a decorat cei doi răniţi cu medalii de onoare, mulţumindu-le pentru eroismul şi curajul de care au dat dovadă.

DE CE cei 4 morţi şi cei 4 răniţi din 18 iunie nu au fost decoraţi nici până în ziua de astăzi?

Sacrificiul lor nu a fost destul de mare încât să merite o medalie...?

În treacăt fie spus, conform unor informaţii de ultimă oră, unul dintre cei 4 soldaţi armeni răniţi a decedat în spital. Al 5-lea mort...

Ceea ce s-a întâmplat în realitate, însă, diferă puţin faţă de versiunea de mai sus. De unde ştiu?

Postul din Chaylu nu este un post independent, ci gestionat de baza militară aflată în satul Mataghis, câţiva kilometri spre sud de Chaylu. Unul dintre vecinii mei (H. ) "serveşte Patria" exact în baza din Mataghis şi a revenit recent de acolo. Venind din miezul evenimentelor, practic, este extrem de puţin probabil ca el să se înşele. Iată ce am aflat.

În noaptea dinspre 18 spre 19 iunie, UN SINGUR soldat azer a pătruns pe teritoriul Karabaghului, în postul din Chaylu, purtând O SINGURĂ armă. Cum a reuşit? Foarte simplu. Soldatul care stătea de pază, în tura de noapte, se dusese în acel loc unde şi preşedintele, şi regele, şi şeicul, toţi se duc pe jos. Adică, mai pe româneşte, era la budă. Şi lăsase postul de pază gol! Soldatul azer de la câteva sute de metri, văzând că în postul de pază al armenilor nu e nimeni, a pornit la drum, cu gândul că va face o faptă vitejească şi va deveni un erou, probabil. Ajuns în Chaylu, a observat că soldaţii armeni stăteau relaxaţi la cafea. Nu a stat pe gânduri prea mult, a tras. 4 dintre soldaţii armeni au murit pe loc, ceilalţi au fost răniţi. Santinela care părăsise postul pentru a-şi satisface nevoile fiziologice, revenind, l-a împuşcat pe intrusul azer. Acesta, înainte să îşi dea sufletul, a apucat să tragă un glonţ spre armean şi să îl rănească.

H. mi-a spus că are în posesie o poză cu soldatul azer mort...

Nu-i aşa că acum este simplu de înţeles de ce cei 4 morţi (deveniţi, între timp 5) nu au fost consideraţi oficial (adică de către Stat), eroi ai Patriei?

Nu-i aşa că acum e simplu de înţeles de ce nu au fost decoraţi cu nici o medalie...?!

Ruşinică...

P.S.: O prietenă din Erevan tocmai mi-a spus că s-ar putea să nu mai vină în Karabagh, cum plănuise înainte, că s-ar putea să nu mă mai viziteze, prin urmare. Că mama ei e neliniştită, după ce a văzut la televizor ştirile...

Cică "harn e vigeacă Arţahum" (adică "situaţia din Arţah e încurcată")...

Ce să mai spun că defapt Mardakertul se află în nordul ţării, şi că turiştii, în general, nu prea au voie să meargă acolo. Au voie doar prin centrul ţării – Şuşi, Stepanakert, Gandzasar, Amaras, Dadivank, şi în unele cazuri speciale, în situl arheologic de la Tigranakert (ruinele oraşului omonim, construit de regele Tigran al II-lea al Armeniei, în sec. I î.Hr), deci la mai multe sute de km de graniţă...

23 Aprilie în Erevan...

“Nu a fost un an de la Dumnezeu în care să nu plouă pe 24 aprilie. Un an nu a fost!Parcă şi El plânge…” – îmi spune şoferul. Şi are dreptate. Nu contează că azi este 23 aprilie, ziua de 24 încă stă şi îşi aşteaptă rândul să vină. “Lacrimi” mari, grase, rotunde şi dese nu contenesc a curge pe geamul marşutkăi (microbuz, omniprezent în Armenia şi Arţah).

Deja de vreo 5 ore şi ceva sunt în drum spre Erevan, tocmai am trecut şi pe lângă drumul ce duce spre Khor Virap. În mod normal, Araratul ar trebui să se vadă, şi încă în toată splendoarea. Dar nu. Astăzi nu. Astăzi e zi de doliu şi pentru el. S–a înfăşurat într–o manta gri–cenuşie şi s–a ascuns de lume.

Am ţinut neapărat să fiu în Erevan pe 23 aprilie şi nu doar pe 24 pentru că în data de 23 seara are loc tradiţionalul marş cu torţe spre Ţiţernakaberd, la care doream să particip. Sunt informată că procesiunea va începe din faţa Matenadaranului, la ora 20. Abia am timp să îmi trag sufletul, deja mă regăsesc în faţa impunătoarei clădiri.

Sunt înconjurată nu de un grup de câţiva oameni, nici de o mulţime, ci de o adevărată mare de oameni. Trebuie să fie cel puţin 3–4 mii, dacă nu mai mulţi. Cei mai mulţi se plimbă de colo colo, dar există şi un nucleu ‘oficial’, format din reprezentanţii Homenetmenului (cercetaşi), Tebi Hayrenik (“spre Patrie”), ai partidului Hânceag şi ai altor organizaţii, încolonaţi ‘disciplinat’. În fruntea coloanei se află un grup de tineri purtând steagurile ţărilor care au recunoscut Genocidul. Spre mijlocul coloanei, dar şi înafara ei, manifestanţii poartă pancarte – ”baykar mincev haghtanag” (“luptă până la victorie”), “geanacium!” ( “recunoaşteţi! ” genocidul) sau “turks, admit your guilt! ” (“turcilor, recunoaşteţi–vă vina!”).

Însă a fost o pancartă care m–a impresionat atât prin uşoara ironie, cât şi prin stilul scurt şi concis: “PASTĂ cnnargman arrarka CE” (“FAPTUL NU este subiect de discuţie”). Mai bine nu se putea spune…

Principalul organizator este ramura de tineret a partidului Daşnacţutiun (Federaţia Revoluţionară Armeană, partid naţionalist), ai cărei reprezentanţi împânzesc mulţimea, împărţind torţe şi lumânări sau sfeşnice, aflându–se literalmente peste tot. Cuvântările de deschidere ale câtorva seniori din acelaşi partid îmi aduc aminte de rândurile imnului României: “acum ori niciodată, croieşte–ţi altă soartă…”.

Puţin după ora 8 şi jumătate, mulţimea de mai multe mii de persoane s–a pus în mişcare, coborând încet spre Operă. Ploaia s–a înteţit peste măsură, dar nimeni nu s–a sinchisit de ea. Cine nu avea umbrelă, mergea cu capul descoperit. Nu conta că sufla vântul, sau că până am ajuns la capătul străzii Bagramyan (la jumătatea drumului), deja toată lumea avea picioarele ude până la genunchi. Dimpotrivă, pe parcursul drumului, tot mai multe persoane ni se alăturau.

Toată lumea purta ceva în mână, parcă în chip de ofrandă pentru sufletul celor 1 milion şi jumătate de conaţionali care au murit fără nici o vină, în cadrul a ceea ce avea să fie primul masacru organizat al secolului 20 şi unul dintre cele mai sângeroase din istorie, Genocidul Armean – fie o lumânare, fie un sfeşnic, fie o torţă, un steag al Armeniei sau al Arţahului, fie lalele sau garoafe roşii.

Mulţi dintre manifestanţi au dat oarecum curs sentimentelor, cântând cântece patriotice şi deja clasicele “Giligia” sau “Adanai godoradză” (“masacrul din Adana”, din 1909). Recunosc că printre aceştia m–am aflat şi eu. Atmosfera era impresionantă.

De–a lungul drumului, marşul nostru (aş fi vrut să spun convoi, dar sună prea sinistru) a fost însoţit de numeroşi reprezentanţi ai presei.

La Ţiţernakaberd, în incinta monumentului, s–a ţinut o slujbă de pomenire a victimelor.

Adunaţi în jurul Focului Etern al Amintirii, am înălţat şi noi, împreună cu preoţii, o rugă către Cer

-

“dă, Doamne, ca sufletul lor să se odihnească în pace, iar amintirea lor să nu se cufunde niciodată în uitare. Amin. ”

Cristina Popa *

* - articol publicat în ziarul Ararat (http://www.araratonline.com/?p=1274)

„Mămăliga” din Karabagh – jinghyalov haţ

În mediul internaţional (şi nu numai), circulă o vorbă: spune-mi ce mănânci ca să îţi spun cine eşti. Preparatul tradiţional al românilor este mămăliga – la mai toate mesele tradiţionale, pasta galbenă, moale şi delicioasă este prezentă. Multe persoane îmi spuneau: “Eşti din România..? daa..voi acolo mâncaţi..ăăă..cum îi zice..mă…mămă…. “, iar eu completam imediat: “Mămăligă. Da. Este facută din făină de porumb şi este foarte bună. Şi italienii au aşa ceva”.

Dar cursul sorţii m–a îndemnat să părăsesc plaiurile mioritice şi să mă opresc între munţii Karabagh-ului. Karabagh-ul (Arţah, pe numele lui armenesc), după cum se ştie, este fortăreaţa inexpugnabilă a armenilor, pe care vâltoarea secolelor şi a multor ocupanţi au putut să o ‘îndoaie, dar nu să o spargă’, după vorba americanului. Şi cum spune o altă vorbă, dragostea trece prin stomac – după ce am gustat faimosul jinghyalov haţ, m-am îndrăgostit iremediabil de Arţah.

Jinghyalov haţ este pentru armenii din Karabagh ceea ce este mămăliga pentru români – nu există un ţnund (aniversarea zilei de naştere), un Zatik (Paşte), un Surp Ţnund (Crăciun) sau orice altă ocazie şi să nu se facă jinghyalov haţ. Săptămâna trecută am fost invitată în vecini să asist la prepararea sa. Ocazia a fost cât se poate de prozaică – persoanele respective sunt într-un proces, şi cu o zi înainte avusese loc o înfăţişare care a decurs favorabil pentru ei.

În esenţă, jinghyalov haţ este o varietate de pâine lavaş umplută cu un amestec de 15 verdeţuri diferite, tăiate mărunt şi ceapă călită. Încă nu am reuşit să aflu care sunt fiecare din ele, dar am recunoscut ceva care aducea a pătrunjel verde, apoi însuşi pătrunjelul verde,frunzele de urzică, mărarul, spanacul şi măcrişul (cred).

Verdeţurile se taie mărunt…

… şi se pun deoparte într-un vas.

Ceapa…

…se taie mărunt,

apoi se amestecă cu verdeţurile.

Făina (aprox. 1/2kg, depinde de verdeţuri, trebuie să fie proporţionale cantităţile)

se amestecă cu puţină apă călduţă şi sare după gust…

…şi se frământă până iese un aluat omogen, care nu se lipeşte pe mâini.

Din aluat se ia o bucată (se poate împărţi în 4 părţi, de exemplu),

se întinde cu mâna, până capătă forma unui cilindru…

… care apoi se taie cu cuţitul în bucăţi mai mici,

pe planşeta de lucru presărată cu făină.

Din bucăţile de aluat se formează bile…

…care apoi se întind până la o grosime

de câţiva milimetri (cam vreo 2-3 palme lăţime).

Pe aceste bucăţi de luat întinse se pun vreo 2-3 linguri

de amestec de verdeţuri cu ceapă…

…se iau marginile, se trag peste verdeţuri şi se închid,

apoi se apasă cu palma ca să iasă aerul dinăuntru şi să nu se formeze bule de aer în cursul coacerii.

Ideal este să se pună la copt pe plăci de metal, pe aragaz,

la fel cum se pun şi vinetele, dar presupun că iese la fel şi în tavă.

Se coace aprox. 1 minut şi jumătate – 2 minute, până capătă o culoare aurie.

Dacă stă mai mult, se arde.

Bari ahorjak!

Poftă bună! *

* - articol publicat în ziarul Ararat ( http://www.araratonline.com/?p=1189)

Alegeri parlamentare în Nagorno Karabagh (2)

" Arţahul şi-a reînnoit Parlamentul în cadrul alegerilor organizate pe 23 mai a.c. Nu este sigur că Ashot Ghulyan, Preşedintele Parlamentului îşi va păstra poziţia, datorită unei schimbări în repartizarea celor 33 de deputaţi care compun Parlamentul. În 2010, numărul total de parlamentari care au fost aleşi prin reprezentare proporţională a fost de 17 (faţă de 11 în legislatura precedentă). Ceilalţi deputaţi sunt aleşi de către circumscripţiile electorale, prin vot majoritar — 16 deputaţi în 2010, în comparaţie cu 22 în 2005. Apoi, procentul minim (prin vot proporţional) care trebuie atins de către un partid pentru a putea intra în Parlament a fost redus de la 10% la 6% în 2010, ceea ce ar fi trebuit să contribuie la diversificarea componenţei Parlamentului. Partidul comunist a eşuat, adunând doar 4,8% din voturi la nivelul întregii Republici.
Dacă în cadrul alegerilor precedente (2005) Partidul "Arţahul Democrat" (Arţahi Joghovrtakan Kusakţutiun, AJK), partidul preşedintelui precedent al Republicii, Arkadi Ghukassyan,câştigase, alegerile din 2010 au fost marcate de o victorie absolută a partidului Azat Hayrenik (Patria Liberă), condus de Araik Harutyunyan, prim ministrul actual. S-a constatat, în schimb, un recul al tuturor celorlalte partide, în frunte cu FRA Daşnacţutiun (Federaţia Revoluţionară Armeană), care a pierdut 2000 de voturi faţă de 2005 (când făcea parte dintr-o alianţă din care a rămas, apoi, singurul partidi care a participat din nou la alegeri).
Pe durata alegerilor au fost prezenţi mai mult de 100 d observatori internaţionali din mai multe ţări – în principal din Armenia şi din Rusia, dar şi din Marea Britanie, SUA, Canada, Ucraina, Australia, Franţa ş.a.m.d., dar şi numeroşi observatori independenţi.
Deşi cea mai mare parte a acestor osbervatori au evaluat alegerile ca fiind 'conforme cu standardele internaţionale în domeniu', după ce am fost prezentă aici pe toată durata atât a campaniei electorale, cât şi a alegerilor propriu zise, de dis de dimineaţă de la deschiderea urnelor şi până târziu în noapte la sfârşitul numărătorii voturilor (spre deosebire de observatori, care au fost prezenşi doar în ziua alegerilor, şi atunci nu mai mult de două ore, trebuind să viziteze mai multe secţii de votare), îmi iau libertatea de a nu fi întru totul de acord.
În ceea ce priveşte campania electorală, ceea ce mi s-a părut nu similar, ci la fel ca în România, a fost campania agresivă dusă de principalele două partide care se luptau pentru putere. 'Mita electorală' este aceeaşi. Cu vreo 3 zile înainte de alegeri eram în vecini, la o cafea şi o poveste, când, dintr–o dată, fetiţa cea mică a familiei intră ca o furtună înăuntru, spunând că "Mami, am fost afară şi am văzut că e o maşină cu poza lui Vladimir pe uşă unde se dă ulei şi făină". Partidele politice au împărţit şi aici diferite produse imprimate cu logo–ul şi mesajul lor de campanie – eu am văzut pungi şi calendare de acest fel.
Chiar şi concertele organizate de partide după un miting în cadrul căruia îşi expun programul sunt la fel. Am participat la un asemenea miting şi concert. Trebuie să recunosc că mitingul în sine mi s–a părut neinteresant, deoarece nu a tratat ceea ce ar fi trebuit să trateze – cum intenţionează partidul respectiv (de orientare socialisto–naţionalistă) să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale locuitorilor, ce program social sau economic are, etc. Din aproape două ore cât a durat mitingul, doar 10minute au fost consacrate acestor subiecte, mult mai concrete şi de aceea mult mai importante, restul timpului s–a vorbit despre conflict şi despre implicaţiile sale. La sfârşit, când a venit timpul întrebărilor, un "cetăţean turmentat" şi în vârstă a aruncat o săgeată: "Eu am o pensie foarte mică, abia apuc să îmi plătesc facturile şi să pun o pâine pe masă. Mie cine îmi va mări pensia şi când" ? Cum nu vii tu, Caragiale....
Însă ceea ce mi s–a părut oarecum diferit au fost o serie de fărădelegi şi/sau nereguli, dintre care câteva peste măsură. Una este lipirea de afişe electorale pe clădirile instituţiilor publice, de exemplu pe uşile Ministerului Culturii sau pe geamurile unei şcoli din oraş. Alta este o situaţie concretă întâlnită in ziua alegerilor în legătură cu documentul de identificare folosit de către un alegător. Neluând în seamă faptul că în Arţah n uexistă buletine sau cărţi de identitate, ci doar paşapoarte. Cei mai mulţi alegători s-au identificat cu paşaport...armenesc. Însă când un alegător s-a prezentat cu paşaport de Karabagh (a fost prima dată când am auzit de existenţa unui asemenea paşaport), nu i s-a dat voie să voteze cu acesta, până nu a obţinut un fel de adeverinţă de la locul de muncă Prin urmare, se pare că singurul document de identificare oficial acceptat care să permită unui cetăţean al Arţahului să îşi exercite dreptul la vot este un paşaport...al Republicii Armenia. Şi Arţahul este un stat independent...
În cea de–a treia situaţie am fost implicată personal, dar indirect. În ultima săptămână înainte de alegeri, am avut o urgenţă medicală – o arsură de gradul 2 (mă arsesem accidental cu o soluţie chimică) din cauza căreia a trebuit să merg la spital. Odată ajunsă acolo, constat că nici în cabinetul doctoriţei, nici pe holuri nu este aproape nimeni. După câteva minute reuşesc totuşi să dau de secretara doctoriţei, pe care o cunosc personal şi care îmi explică că toată lumea este 'la miting' şi că 'este absolut obligatoriu să fie acolo' şi că 'nimeni nu poate lipsi'.

Dacă în timpul mitingului ar fi venit cineva grav rănit sau pe moarte...?

Traseismul politic este şi el prezent – am aflat că una dintre personalităţile marcante ale oraşului a susţinut activ (adică s–a ocupat de organizarea şi activitatea sediului de campanie pe toată durata acesteia) unul dintre principalele şi cele mai puternice partide în cadrul alegerilor de acum 5 ani, iar în cadrul alegerilor din acest an am constatat personal că a făcut acelaşi lucru pentru celălalt partid. Chiar am primit un afiş electoral de format mare, colorat şi frumos, precum şi mai multe pliante de prezentare ale partidului.
Deci nimic nou sub soare.

Şi totuşi, "apa trece, pietrele rămân"...



Cristina Popa " *

* - articol publicat în ziarul Ararat (http://www.araratonline.com/?p=1762 )

Alegeri parlamentare în Nagorno Karabagh (1)...

Drepturile omului sau paradisul infractorilor...

De câtva timp îmi stau în gât câteva gânduri. Defapt nu în gât, ci în cap. Sau în minte. Nu mai ştiu. E destul de complicată, de groasă treaba...
De când am venit aici, am cunoscut multe persoane. E normal să îmi formez un fel de anturaj, un grup de persoane cu care sunt în legătură, care îmi devin prieteni. De aia se numeşte omul "animal social". Buun. Vecina de la 3, Arşaluys este chiar de treabă. Mă invită la cafea, încearcă să mă înveţe să tricotez, îmi dă diferite ierburi de ceai când mă doare burta, ce mai, e ca şi o a doua bunică pentru mine. Unde mai pun şi faptul că este defapt din Siria, deci din spyurk, şi este mai interesant să vorbesc cu ea...La fel şi Şuşanik, cu pisica ei haioasă, care doarme cu picioarele în sus şi cu cafeaua pe care mi-o pune în faţă de fiecare dată când mă duc la ea, cu cititul în cafea de rigoare.
Din primele zile, m-am dus şi la Mişa şi Norvard acasă. Armen îmi povestise de ei, că sunt într-o situaţie "specială". Mişa este refugiat din Sumgait, nu are nici un fel de document de identificare, nici buletin (în Arţah nu există buletin sau carte de identitate, în general), nici paşaport, nimic. Soţia lui, Norvard, are paşaport...de Armenia (e vorba de două state separate, doar că unul e mai separat decât celălalt)! De câţiva ani, sunt în proces.
Apartamentul unde stau nu este înregistrat legal pe numele lor şi proprietarul din acte vrea să îi evacueze, pe ei şi pe cei 4 copii ai familiei. Apartamentul, ca defapt toate din Şuşi, era până nu demult în ruină. După război, statul a dat acest apartament spre folosinţă unei familii, în 1994. Această familie a plecat în Stepanakert aproape imediat după obţinerea acestui drept şi nu s-a întors în Şuşi, nu a plătit nici impozit, nici cheltuieli, nimic, timp de peste 10 ani. Mişa împreună cu familia lui a intrat în această ruină în 2007, şi încet-încet a început să o renoveze. I-a pus geamuri şi o uşă, a tencuit o parte din pereţi, ca să fie locuibil cât de cât.
La scurt timp după ce a intrat, foştii proprietari, care acum locuiesc în Stepanakert, şi-au adus aminte că au un apartament în Şuşi şi şi-au exprimat dorinţa de a-l folosi din nou. Nu au făcut un secret nici din faptul că vor să îl vândă.
Deşi mai mult de 10 ani nu au plătit nici un fel de impozit sau cheltuieli, din această perioadă au început să plătească. Bazându-se pe acest fapt şi pe documentul de drept de folosinţă (nu de proprietate, proprietarul de drept este statul, prin reprezentantul său local, primăria!) încă în vigoare, i-au dat în judecată pe Mişa şi pe Norvard, cerând Tribunalului să îi dea afară din apartament, deşi nu aveau dreptul să ceară acest lucru.
De ce nu aveau? Pentru că această familie nu este proprietar de drept, are doar permisiunea de a ocupa suprafaţa respectivă. Proprietarul de drept este primăria. Deci, logic, ar fi trebuit să ceară primăriei ceea ce au cerut Tribunalului. Spun "logic", nu"legal", pentru că se pare că în lege nu este clarificat cine ce drept are(sau nu are) într-o asemenea situaţie, deşi ar trebui să fie.
În primăvara anului curent, procesul a ajuns la Curtea de Apel, unde sentinţa a fost împotriva lui Mişa şi a lui Norvard, specificând că vor fi evacuaţi într-n scurt timp.
Între timp, a ieţit la iveală un fapt care întoarce toată situaţia pe dos. Defapt Mişa are paşaport, pe care este specificat, pe deasupra, că este din Sumgait. Dar este paşaport "roşu", adică sovietic. Şi este păstrat la sediul Poliţiei. Am aflat că paşaportul lui este păstrat acolo şi că nu vor să îl înregistreze nici ca imigrant, nici ca refugiat. Dintr-un singur motiv. A petrecut o perioadă de timp în Rusia, şi cît a fost acolo, a comis o infracţiune. Nu foarte gravă, după cum aflu de la soţia lui ("a lovit pe unu' ",). Dar e infracţiune, şi ca atare, el ar fi trebuit să treacă printr-un proces. Ceea ce nu a făcut. A fugit de proces şi a ajuns în Arţah.
"Dacă îl înregistrez în calculator, în Hayastan se va vedea imediat, şi vor veni să îl ia să îl ducă în Rusia, să treacă prin proces şi probabil să stea la închisoare, pentru că Hayastanul are un tratat semnat cu Rusia, conform căruia infractorii trebuie predaţi. Dacă omul pleacă şi stă acolo în închisoare, familia va muri de foame, cu copii cu tot. Asta vreţi?"- explicaţia pe care o dă şeful secţiei de poliţie. Unde dai, şi unde crapă...
Pentru Mişa şi familia lui, singura soluţie ar fi să caute un apartament cu chirie. Dar de fapt nici aia nu e o soluţie. Omul nu are un loc de muncă stabil, deşi pe strada unde locuieşte există un şantier uriaş de construcţii (se contruieşte un Tribunal mai mare şi mai "haşeng", adică mai frumos, cică...), iar el este...constructor. Dar licitaţia pentru lucrări a fost câştigată de o firmă din Armenia, care îşi aduce toţi muncitorii din Armenia, inclusiv paznicul materialelor...

Ce să mai zici...?

No comment...

... şi totuşi.
Afişul acesta, aflat pe o clădire din Piaţa numită Kalţevoy din Stepanakert, mi-a venit în minte participând la ceremonia de aniversare a 10 ani de activitate a HALO Trust in Nagorno Karabagh....
p.s.: Textul de pe afiş este "Lezvi tesciutiună hişeţnum e: Lerrnayin Karabaghi Hanrapetutiunum petakan lezun haierenn e ", adică "Serviciul de control lingvistic vă aduce aminte: în republica Nagorno Karabagh limba de stat este armeana".

Nimic nou sub soare...

... (le) din Aghdam.





































Am citit pe net (http://en.trend.az/news/karabakh/1698584.html ) cum că "forţele armate armene au violat armistiţiul, trăgând asupra unor poziţii azere din regiunile Goranboy şi Terter, dinspre poziţii aflate în regiunea Aghdam".

Acum cîteva zile am trecut prin Aghdam. Atmosfera generală care domneşte în Aghdam este o atmosferă aproape deşertică.

Peisajul compus din ruine (nici ţipenie de om nu am văzut!) este mai mult decât dezolant...Străzile nu numai că nu sunt asfaltate, nici măcar îndreptate, nivelate nu sunt, hurducăturile sunt la ordinea nu a zilei, ci a minutului.
Ruinele sunt invadate de iarba înaltă şi de tufişuri sălbăticite, iar dacă între două tufişuri şi trei pereţi văd ceva ruginit ce aduce a poartă legat cu un lanţ la fel de ruginit, înseamnă că acolo locuieşte cineva.
Nici nu mă mai gândesc ce apă beau aceşti oameni, dacă au curent electric şi cu ce se încălzesc iarna....
Şi dinspre o asemenea zonă cică au fost lansate atacuri serioase către Azerbaijan, care au necesitat neapărat o reacţie din partea acestuia...

Monte, nu te vom uita...

Monte Melkonian ar trebui să fie un exemplu


nu doar pentru armeni, ci şi pentru toată lumea, în general. Şi pentru cei ce se vor patrioţi, în particular...

S-a născut şi a cresut în SUA, California, ca un copil tipic american. Apoi, ajungând la vârsta întrebărilor şi răspunsurilor greu de găsit, interesul pentru originile sale îi este trezit de una din profesoarele sale de la şcoală - "de unde vii?", apoi, la răspunsul acestuia care indica statul California, o nouă întrebare: "de unde vin strămoşii tăi?". După ce şi-a încheiat studiile universitare tot în California, la Universitatea Berkeley, specializându-se pe Arheologie şi Istoria Veche a Asiei, a părăsit continentul american în primăvara lui 1978 pentru a deveni profesor de limba engleză în Iran. În Iran a participat la mişcarea îndreptată împotriva Şahului, organizând chiar un protest al profesorilor din şcoala unde preda, în Teheran.
Războiul civil din Liban îl găseşte în Beirut, participând la apărarea cartierului armenesc împotriva forţelor de extremă dreaptă. În această perioadă, devine membru al miliţiei Daşnacilor şi participă la mai multe lupte de stradă. Până în acest timp, învaţă limba armeană (pe care nu o cunoştea înainte), adăugând-o la celelalte limbi pe care le cunoştea deja - engleză, franceză, spaniolă, japoneză, turcă , arabă, italiană şi kurdă. Tot în această perioadă o cunoaşte şi pe confidenta şi viitoarea sa soţie, Seta Kbranian.
În 1980, Monte este înrolat în ASALA, organizaţie militaristă care are ca obiectiv răzbunarea pentru victimele Genocidului din 1915 şi care intenţionează să atingă aceste obiective prin metode teroriste - atacarea ambasadelor turciei din diferite ţări, asasinarea diferitor diplomaţi turci, etc. Până în 1983, când ASALA se desparte violent în două facţiuni opuse, Monte participă la operaţiunile acesteia, contribuind, de asemenea, la ziarul organizaţiei, Hayastan.
În Noiembrie 1985, după ce participă la procesul lui Levon Minassian, care jefuise o bancă, este arestat şi condamnat la 6 ani de închisoare pentru posesie de acte false (paşaport fals) şi posesie ilegală de arme. Execută trei ani din această pedeapsă în diferite închisori, apoi ajunge în Yemen, unde o regăseşte pe Seta, cu care va trăi un an şi jumătate ăn diferite ţări din Europa de Est, în relativă sărăcie, fiind martori la dezintegrarea regimurilor respective, unul după celălalt.
În Octombrie 1990, Monte ajunge în Armenia (încă) sovietică şi lucrează la Academia de Ştiinţe, pregătind un studiu monografic despre sculpturile din era Urartiană din peşterile din Armenia şi din ţările vecine. În August 1991, Monte şi Seta se căsătoresc la Mănăstirea Geghard.
Având în vedere atmosfera care domina în Erevan, şi nu numai, lui Monte i-a fost imposibil să nu ajungă la anumite concluzii.
Armenia se afla în faţa unor probleme economice şi politice care deveniseră mai clare şi se acutizaseră. Noile forţe politice, care doreau să distrugă Uniunea Sovietică, aveau să ducă Armenia , în opinia lui Monte, într-o direcţie care nu ar fi făcut altceva decât să exacerbeze criza în care se afla ţara şi să creeze mai multe probleme. Erevanul nutrea iluzii grandioase în legătură cu Vestul, fiind totodată dominat de o atmosferă şovinistă.
Uniunea Sovietică era de acum fără viitor, şi anii care aveau să urmeze, aveau să aducă multe pericole pentru Armenia. Concentrându-şi atenţia şi energia pe Karabagh, a ajuns să aibă convingerea fermă că dacă Azerbaijanul reuşea în a expluza armenii din Karabagh, ar fi înaintat apoi spre Zangezur şi alte regiuni ale Armeniei. "Dacă pierdem Arţakhul, ne apropiem de ultimele pagini ale istoriei noastre", spune Monte.
În septembrie 1991, îl găsim pe Monte în regiunea Şahumyan, în Nordul Karabaghului, unde participă la lupte timp de 3 luni, contribuin d la eliberarea satelor Erkej, Manaşid şi Buzlukh.
În februarie 1992, ajunge în Martuni, în sudul Karabaghului, ca şi comandant regional. Schimbările se fac văzute şi simţite imediat: populaţia se simte mai în siguranţă, pe măsură ce azerii sunt treptat împinşi înapoi şi pe măsură ce aceştia au din ce în ce mai mare dificultate în a bombarda cartierele rezidenţiale ale Martuniului.
În Aprilie 1993, Monte Melkonian este unul dintre principalii strategi militari care a plănuit şi condus, apoi, operaţiunea de capturare a regiunii Kelbajar (Karvadjar), care se află între Karabagh şi Armenia. Forţele armene au capturat regiunea în 4 zile de lupte crâncene, având mai puţini morţi decât inamicul.
Monte Melkonian este ucis pe 12 iunie 1993, în satul abandonat Merzuli, din districtul Aghdam,

şi înmormântat, mai târziu, în cimitirul militar Yerablur, din Erevan.

Pe 12 iunie am avut ocazia să particip la ceremoniile de comemorare care au avut loc în Aghdam, apoi în Martuni.

Ceremonia care a avut loc în Aghdam a fost extrem de scurtă, practic nimeni nu a vorbit, nu s-a întâmplat nimic special, doar o simplă depunere de coroane şi flori lângă peretele unde Monte şi-a dat sufletul. Acest perete a fost păstrat, recondiţionat şi pe el s-au inscripţionat faimoasele cuvinte ale lui Monte:

"Dacă pierdem Arţakhul, ne apropiem de ultimele pagini ale istoriei noastre".

Peretele era flancat de câte un soldat pe fiecare parte. Printre cei prezenţi s-a aflat Ministerul Apărării, Movses Hakobyan, precum şi o delegaţie formată din reprezentanţi ai Asociaţiei pentru Sprijinul Patrioţilor Armeni, asociaţie din Franţa care furnizează materiale şi echipament medical spitalelor militare din Arţah.

Atmosfera mi s-a părut mai mult decât solemnă – dacă ar fi fost muşte pe acolo, le-aş fi auzit. dar nu erau. Era prea cald. Pe drumul ce ducea spre acest loc, am trecut pe lângă una din bazele militare cele mai apropiate de linia de front. Mi se semnala în mod constant de către membrii delegaţiei că „vezi tufişurile alea acolo, la marginea orizontului? Trebuie să fie vreo nu mai mult de 2km. Dincolo de ele sunt azerii”. Eu care niciodată nu am fost atât de aproape de o zonă cu o asemenea semnificaţie, care nu eram familiarizată nici cu armata, nici cu orice ţine de război, tehnic vorbind, am avut o reacţie...hai s-o spun pe româneşte: mi s-a făcut frică.

Dar în jur era o linişte mormântală, un peisaj aproape deşertic. Aghdamul a fost cândva un oraş prosper, un nod comercial, cu 160.000 de locuitori. Astăzi, tot Arţahul are 140.000 de locuitori, iar din fostul Aghdam mai rămâne doar o mare de ruine triste, invadate de ierburi, tufişuri sălbăticite. Pe alocuri am observat şi rodii înfloriţi. De apă potabilă nici nu mai vorbesc...

În Martuni, s-a ţinut o ceremonie de comemorare în casa de cultură. Casa de cultură şi primăria se află uan lângă cealaltă, iar între ele se află o statuie a lui Monte Avo Melkonian. Manifestarea a început cu câteva alocuţiuni rostite de apropiaţi ai lui Monte, foşti soldaţi, mame ale unor soldaţi morţi în război şi de reprezentanţi ai administraţiei locale. Apoi câţiva tineri au interpretat cântece patriotice, precum şi compoziţii proprii dedicate lui Monte.

Însă cel mai impresionant a fost tânărul al cărui nume nu îmi vine în minte, care a cântat Dle Yaman, acompaniat la duduk şi înconjurat doar de lumânări, precum şi câţiva dintre copii de la grădiniţa din Martuni au adus şi ei un omagiu celui care a făcut posibil faptul ca ei să se nască într-o patrie liberă...