Aşchia din ochii altora sau grinda din ochii noştri?

http://www.youtube.com/watch?v=JZu2zqFE_gI

"Scurtă înregistrare înfăţişând distrugerea de către soldaţi azeri a mai multor khacikaruri (cruci sculptate în piatră, uneori folosit pe post de pietre de mormânt, specifice arhitecturii armeneşti) din cimitirul armenesc, vechi de mai multe secole, din localitatea Djulfa, aflată în provincia Nakhichevan a Azerbaijanului, la graniţa cu Iranul" – aşa scrie în rubrica "Descriere" a videoclipului New Tears of Araxes (Noile lacrimi ale Araxului), pe site-ul Youtube (link!). În videoclip văd câţiva oameni, încărcând pietre cu lopeţi în nişte camioane.

Apoi camera video face zoom (se apropie, pt fanii lui Pruteanu, nu ştiu cum să zic altfel) şi observ destul de clar pe aceste pietre urme de sculptură specifică khacikarurilor. Partea armeană a sufletului meu imediat se revoltă: "Ce barbari!".

Ulterior, am descoperit un site întreg dedicat acestui cimitir şi vandalizării lui, incluzând pozele rarelor câtorva khacikaruri salvate de la distrugere şi transportate fie în străinătate, către diferite comunităşi armene, fie în Armenia, precum şi pozele poligonului bazei militare construite pe locul cimitirului, semănând cu chelia unui ţăran: roşiatică, uscată şi bătută de soare.

Rămân de aceeaşi părere: este revoltător. Şi totuşi...

În dimineaţa în care am plecat spre Ţiţernavank, am făcut aproape un kilometru pe jos de la intersecţia străzilor Manuchian cu Proşian, unde se află blocul nostru, până la intersecţia cu drumul care duce spre Erevan. Tot atunci am descoperit un lucru cel puţin la fel de revoltător ca şi cele descrise mai sus.

Pe această stradă (al căre nume recunosc că l-am uitat, oare nu o fi Ghazanceţoţ?), care urcă uşor dinspre intersecţia Manuchian-Proşian, se mai află şi staţia de epurare a apei care serveşte oraşul nostru de 3000 de suflete. De la staţia de epurare până la intersecţia cu drumul Erevanului până nu demult nu era nici măcar pietriş. La începutul anului, autorităţile au fost în sfârşit de acord cu începerea lucrărilor de asfaltare, găsind de ase

menea, şi fondurile necesare. Nefiind o porţiune mare de drum, nu a luat mult timp să se găsească o firmă care să înceapă executarea lucrărilor, nici ca să le termine. Undeva pe la sfârşitul lui august, lucrările erau deja terminate.

Conform procedurilor bine cunoscute, înainte de punerea stratului de asfalt fierbinte, se pune cel puţin un strat de pietriş, pentru stabilizare. Pentru ca această stabilizare să fie cât mai eficientă, este bine să se pună măcar 2-3 straturi de pietriş, de diferite mărimi, începând cu cea mai mică (cel mai mărunt pietriş) şi punând la suprafaţă pietrişul de cea mai mare mărime. De când sunt aici, am observat mai multe lucrări de renovare-asfaltare a câtorva străzi, care au avut loc într-un număr destul de mare acest an; peste tot era folosit

doar pietriş de cea mai mare mărime, rezultând într-o structură instabilă pe termen lung. Din acest motiv ne aflăm în situaţia în care drumurile au nevoie de renovare la fiecare 2-3 ani.

În legătură cu lucrările de renovare ale străzii de care vorbeam mai sus, am observat un lucru cel puţin ciudat la prima vedere: muncitorii spărgeau, tăiau, mărunţeau nişte pietre mari, ciudat de drept tăiate, care la capete aveau ceva ce semăna a capitel. M-am gândit că or fi coloanele vreunei clădiri vechi, distruse — aici nu este ceva ieşit din comun să demolezi o clădire pentru a folosi materialul la construcţia alteia —. Pe marginea drumului erau mai multe din aceste pietre mari şi drept tăiate, iar pe unele am observat şi nişte cruci sculptate, precum şi inscripţii în limba armeană (!). Am fost lămurită că în zonă se afl

ă un vechi cimitir armenesc, de mai multe secole. Şi toate acestea s-au petrecut cu aprobarea tacită a autorităţilor...

În Şuşi, armenii şi azerii au convieţuit multă vreme, cartierul de sus (Verin Tah sau mai simplu, "verev", adică "sus", întreg oraşul aflându-se pe o stâncă) fiind cartierul locuit de armeni (aici se află şi strada descrisă), iar cel de jos, cel locuit de azeri (astăzi numit "nerkevi tahamas", adică "cartierul de jos", sau simplu "nerkev", adică "jos"). Cimitirul musulman se află la ieşirea din oraş, în apropierea drumul spre Stepanakert, oraş aflat deja în vale.

Mai pe înţelesul tuturor, noi ne plângem că turci şi azerii ne-au distrus patrimoniul cultural, bisericile, cimitirele ş.a.m.d., dar în acelaşi timp noi, "la noi acasă", avem atât respect încât construim drumuri cu pietrele de mormânt ale strămoşilor noştri.

Frumos...

Ţiţernavank. O altă lume... (partea a doua)

“Noi voiam să renovăm cum putem, cu chiu cu vai, din banii noştri, dar statul a venit şi ne-a spus că ne finanţează. Bucătăria mea e încă tot afară, în curând vine iarna, şi statul ne finanţează şi astăzi... ” îmi spune soţia lui Aşot, în timp ce spală vasele într-o oală mare, în viitoarea bucătărie. Această viitoare bucătărie are unul din pereţi doar pe jumătate terminat, fiind ultima cameră dinspre sufragerie spre ieşire. Podeaua este plină de cărămizi BCA tăiate în bucăţi, bucăţi de lemn, praf, două dulapuri, o servantă şi o masă acoperită de o muşama înflorată, iar la picioarele servantei stau aliniate cuminţi, în şir aproape indian, câteva borcane cu murături proaspete şi cu legume puse"pentru la iarnă" – fasole verde, fasole boabe, castraveţi, ardei, ş.a.m.d.

Valea Ţiţernavank este locul unde telefonul mobil funcţionează în locurile şi felurile cele mai ciudate: mi s-a povestit că într-unul din satele de mai sus, dacă omul vrea să vorbească la telefon, trebuie să meargă lângă geam, să se urce pe un scaun, să stea lipit de geam şi, pe cât posibil, să nu se mişte. Doar atunci, prinde vreo două-trei liniuţe de semnal...

În alt sat aflat în apropiere nu există curent electric, de aceea, după cum mi s-a povestit, o fată care avea o prietenă în satul vecin (unde este curent), care se afla în vârful dealului de vis-a-vis, stabilise cu aceasta ca în fiecare săptămână de două ori să o viziteze şi cu această ocazie să îşi ducă telefonul la încărcat. Nu mă pot abţine ca în timp ce mi se

povestesc acest lucruri să nu mă gândesc la parcul din centrul Stepanakertului, Pitaciok, unde s-au instalat fântâni arteziene cu lumini şi cu muzică, imitându-le pe cele din Erevan, şi pe care s-au cheltuit 2 milioane de dolari...

În satul Ţiţernavank (al doilea din valea cu acelaşi nume, primul fiind Melikaşen, unde se află şi un hotel construit cu finanţare din parta unor elveţieni), există curent, dar nu şi telefon fix. Mobilul nu are semnal aproape nicăieri, în proporţie de mai mult de 99 la sută. Şi totuşi, seara îl văd pe Aşot aşezat pe marginea canapelei de lângă geam, cu umerii şi capul lipit de geam, cu un telefon mobil în mână. Aşot încearcă să sune pe cineva, să afle exact la ce oră pleacă "maşina lăptăriei", cu care am fi putut ajunge până în Goris (în Armenia, peste graniţă), iar de acolo până în Şuşi fie cu autobuzul de Erevan fie cu "pampuşca", adică cu ocazie.

Băieţii lui Aşot se arată foarte interesaţi de laptopul meu, pe care îl aveam cu mine. Le arăt poze de la nuntă, şi le explic cum să dea pozele înainte şi înapoi. Peste vreo jumătate de oră, în timp ce noi ne uitam liniştiţi la poze... "Cristinaaaa..haide trebuie să plecăm! Aşot este invitat la un botez şi a zis să mergem cu el". "Vaii şi eu nu am adus nimic cu mine să dau cadou copilului ăluia, măcar o ciocolată, ceva" – eu, în gândul meu.

La faţa locului, adică pe o altă stradă, cu vreo 3-4 case mai încolo, aflu că noul botezat are 20 de ani şi a fost botezat exact în ziua respctivă, înainte de slujbă. Deşi nu este prima oară când sunt într-o asemenea situaţie, nu mă pot abţine să nu mă mir că nu a fost botezat imediat după naştere. Am observat că aici oamenii rar poartă cruce la gât dacă nu sunt botezaţi – aproape permanent, eu port o cruce armenească, de argint, şi o rodie mică, roşie, de lemn la gât; într-o zi, cineva, observându-mi crucea de la gât, mă întreabă "eşti botezată? ". Mi se pare admirabilă simplitatea şi ospitalitatea acestor oameni – nu mă întreabă ce şcoală am terminat, dacă am permis de conducere sau ce fel de şi câtă experienţă profesională am. Este destul să afle că sunt armeancă, că am venit de departe în Karabagh, că m-am căsătorit şi că locuiesc aici şi deja mă consideră de-a lor. Apoi mă întreabă despre viaţa din România, "ce fel de oameni sunt oamenii de acolo"...

Observ, deasemenea, divizarea tradiţională, voită sau nevoită – de asta nu mi–am mai dat seama – dintre bărbaţi şi femei. După ce au stat la masă şi au mâncat, toate femeile s–au adunat înăuntrul casei, deşi masa era pusă pe verandă, afară. Afară au rămas aşezaţi , lângă sticlele de vin şi votcă, doar bărbaţii...şi eu, lângă soţul meu. Cum stăteam exact vis–a–vis de geam, de dinăuntru m–au văzut repede şi m–au chemat să intru – "ahcik gean, mâti, dursă ţurta!" , adică "fată dragă, intră, acolo afară este frig!".

A doua zi dimineaţă eram din nou pe drum, înapoi spre Lacin, apoi spre Şuşi. Cum pierdusem "maşina lăptăriei", nu am avut de ales decât să mergem pe jos. Ca să fie totul clar, nu este vorba de o lăptărie în sensul propriu-zis, ci de o maşină, un fel de microbuz care în fiecare zi dimineaţă traversează satul adunând laptele proaspăt muls. Acest lapte este apoi vândut fie în alte sate din zonă, fie în Goris, şi este plătit fie în bani, fie în diferite produse de care oamenii au nevoie şi care sunt aduse la întoarcere. Lângă mănăstire, înainte de ieşirea din sat, trece pe lângă noi un microbuz albastru, din geamul căruia un tip, nebărbierit şi bronzat de felul lui, cu ochii ngri, îi face cu mâna soţului meu.

“Cine mai e şi ăsta?”, întreb eu mirată; în nu mai mult de o zi, nu am putut să număr pe cele două mâini persoanele cu care ne-am întâlnit şi pe care soţul le cunoştea deja din vizitele sale precedente în zonă. “E Ruben şi cu Edgar, ăştia doi duc marfă magazinului din Moşatah. Ruben e unchiul băiatului care a murit muşcat de un şarpe la sfârşitul lui august, când am fost data trecută aici”, vine răspunsul. Ruben şi cu Edgar coboară, bineînţeles, din maşină, schimbă câteva vorbe, apoi ne propun să îi aşteptăm până duc marfa în Moşatah (sat din partea de sus a văii, aproape ultimul, însemnând în lb. armeană “cartierul murii”) sau să mergem cu ei, “că apoi vă ducem noi până în Lacin. Noi mergem în Goris, înapoi în Armenia”. Am refuzat politicos oferta – dacă am fi acceptat–o, am fi făcut cel puţin 3–4 ore până în Moşatah şi înapoi, plus încă vreo oră şi jumătate până în Lacin, unde am fi ajuns după 4 după–masa, iar la o asemenea oră nu am mai fi prins ocazie spre Şuşi. Totuşi, Ruben ne–a dat “temă de casă”: “când ajungeţi în Melikaşen, să îi căutaţi pe Anahit şi pe Levon, casa lor e vreo 50 de metri mai sus de copacul unde se împarte lapte, să le spuneţi că v-am trimis eu, beţi o cafea cu ei. Anahit e mătuşa mea”.

Făcuserăm deja mai mult de un kilometru pe jos când a venit un Jiguli roşu, care ne-a şi luat, fără să-i facem semn, dar ne-a dus numai până în Melikaşen, primul sat din vale. Cum am coborât, am şi văzut un autobuz care mergea spre Lacin, dar motorul căruia a făcut atâta zgomot, că strigătele noastre nu s-au mai auzit. Şi ce simplu ar fi fost să prindem ocazie din Lacin până în Şuşi...

Observ un copac mare şi umbros, care semăna cu o salcie şi a cărui rădăcină era pe jumătate ieşită de sub pământ - “copacul unde se împarte lapte”, adică pe unde opreşte maşina lăptăriei şi unde vin oamenii să cumpere lapte. Melikaşen, fiind primul sat din vale, nu e chiar atât de izolat; maşina lăptăriei vine dinspre interiorul văii, unde adună laptele din celelalte sate şi vinde din el doritorilor pe drum, spre Lacin, în diferite locuri.

Nu cu mult mai încolo văd o casă, pe veranda căreia era improvizată un fel de bucătărie, cu o chiuvetă mică ridicată şi proptită într-o ţeavă groasă. În chiuveta aceea o femeie în jur de 50 şi ceva de ani spăla nişte farfurii, iar lângă ea, un coş cu cartofi şi alte legume îşi aşteptau rândul. Puţin mai încolo, un bărbat, care părea să aibă cu vreo 10-15 ani mai mult decât femeia, aruncă grăunţe la cele cîteva găini care lărmuiau în jurul lui.

Ghiciserăm bine, ei erau Anahit şi Levon. Şi – se putea altfel? - ne-au invitat imediat înăuntru, servindu-ne cu cafea şi cu struguri şi nuci proaspăt culese. Doar atât am acceptat, deşi Anahit voise să ne aşeze la masă, ca peste tot pe unde am fost, de altfel. "Ahcig gean, e ora prânzului, v-o fi fiind foame".

Ştia el ce ştia cel ce mi-a spus că "mamele armence sunt neegalate în a reuşi să te îndoape cu mâncare până nu mai poţi"...

Pe masa de lângă canapea, exact în faţa ochilor mei, era o poză mare a unui băieţel de vreo 9-10 anişori. După cum am aflat, el fusese cel răpus de o muşcătură de şarpe cu o lună înainte. Anahit era bunica lui. Copilul stătea cu bunicii, mergea şi la şcoală tot în satul bunicilor. În august, jucându-se prin iarbă, a fost muşcat de un şarpe. Bunicii au alertat părinţii imediat, apoi copilul a fost dus la spitalul judeţean din Lacin. La spital i s-a injectat antidot pentru veninul şarplui, dar nu antidotul potrivit sau în prea mare concentraţie. Deşi copilul era în stare gravă şi l-au chemat şi pe medicul şef al spitalului, acesta, fiind în stare avansată de ebrietate, nu s-a prezentat , şi şi-a trimis "adjunctul". Copilul a fost âinut câteva ore, apoi s-a hotărât că e prea gravă situaţia şi că trebuie trimis în capitală, în Stepanakert. În spitalul din Stepanakert copilul a fost ţinut două nopţi(!!) fără nici un fel de tratament special înafară de antidotul obişnuit, care nu a avut nici un efect, doar pentru a apoi părinţilor să li se spună că "ne pare rău, dar este pste putera noastră să îl salvăm, trebuie trimis la Erevan". În ciuda faptului că părinţii l-au dus "într-o suflare" la Erevan, copilul nu a mai rezistat şi a decedat. Iar medicii din Erevan au spus că dacă ar fi ajuns cu patru ore mai repede, copilul ar fi putut salvat... Mare e grădina Ta, Doamne!

"Deja îi era cumpărat ghiozdanul, îi cumpărasem şi caiete şi stilou şi de toate. În septembrie ar fi început clasa a doua... " ne povesteşte bunica Anahit, cu ochii în lacrimi.

Bunicul Levon deşi se abţinea şi el cu greu, a început să ne povestească cum era pe vreme războiului.

"Împreună eu şi cu nevastă-mea două suflete, avem pensia de 37de mii de drami. Conducătorii ăştia nu se gândesc de loc la mine că am luptat aproape 5 ani şi că m-am chinuit să îmi ţin familia vreo 10 luni în peşteră. Toţi din sat erau acolo. Turnam seu de vacă în bucăţi de ţeavă şi aşa ne făceam lumânări. Auzeam bombele tot timpul, şi parcă se auzeau şi mai tare din cauza pereţilor peşterii. Numai noi ştim cum am trăit acolo aproape un an. De ne-ar fi lăsat măcar ruşii să înaintăm spre Baku, ar fi fost bine. Noi cu băieţii eram gata să înaintăm, dar nu ne-a lăsat nenorocitul de rus!"... Apoi "mă credeţi că am doar 55 de ani­? "...

Peste vreo oră a venit un Opel albastru care mergea spre Djermuk şi şoferul căruia a fost de acord să ne lase la "damoşni", adică la punctul de frontieră, la începutul văii. De acolo am prins ocazie până în Şuşi destul de repede.

Deşi de atunci au trecut două săptămâni, impresia celor văzute şi auzite încă nu m-a părăsit...

Ţiţernavank. O altă lume.

Singura frontieră dintre Republica Armenia şi Republica Nagorno Karabagh (Arţah) se află în îngustul coridor montan Lacin, cuprins în regiunea administrativă numită Kaşatah. Punctul de trecere se află între oraşul-reşedinţă de judeţ Berdzor (pe vechiul nume sovietic Lacin) şi satul Teh. Putem spune că frontiera este marcată de râul Ahavni – punctul de trecere este exact lângă podul care traversează râul.
Vis–a–vis de acest punct de trecere (al cărui turn îmi aduce oarecum aminte de turnul aeroportului Zvartnoţ din Erevan) se poate vedea un drum îngust, flancat de doi copaci stufoşi.
Cum intru pe acest drum, asfaltul dispare, pentru a lăsa loc unui drum de ţară, pietruit şi denivelat, o adevărată catastrofă pentru maşini. Nu fac mai mult de câteva sute de metri pe jos şi deja mă bucur că nu am carnet şi maşină şi nu sunt nevoită să conduc pe aici. Dintre pietre şi praf se mai iţeşte pe ici pe colo câte o urmă de asfalt, ca amintire a unor vremuri mai bune, iar pe ambele părţi ale drumului este plin de tufe de măceşe – ca un fel de perne înţesate cu ace cu gămălia roşie. Mă hotărăsc că prefer să suport câteva înţepături decât să dau mai mult sute de drami pentru un kilogram de măceşe uscate. Ceaiul de măceşe este foarte foarte bun şi sănătos, deoarece măceşele sunt bogate în vitamina C. Însă nu adun mai mult de un pumn şi jumătate, când deja aud sunetul unui motor de maşină. Oi fi eu la mai multe mii de kilometri depărtare de România, dar binecunoscutul stop (sau ocazie) funcţionează la fel de bine şi aici. Ba chiar mai bine – nu e neapărat să dai bani.
Având în faţă peste 12 km de drum şi doar 1 oră şi jumătate la dispoziţie, normal că renunţ la culesul de măceşe. Apoi observ că nu e o maşină, ci un microbuz plin ochi care vine. Nici nu a trebuit să fac semn, că s–a oprit oricum şi m–a luat. Aflu că şi ei (adică un grup de copii cu două profesoare de muzică şi câţiva părinţi) se duc tot acolo unde vreau şi eu să ajung – la Ţiţernavank('mănăstirea rândunelelor', în limba armeană), la slujbă. Slujba la care vrem să ajungem cu toţii este specială pentru că este singura de pe tot parcursul anului. Deşi biserica este una dintre cele mai vechi din tot Arţahul (datează din secolul 4), pe tot parcursul anului este goală. Când cineva moare, se aduce preot de altundeva, iar când doi tineri vor să se căsătorească, se duc altundeva. Trist...
La slujbă am cântat impreună cu copiii precum şi cu profesoarele cu care am venit, pe post de cor. Dacă biserica nu are preot, nu are nici cor. Mi s-a părut ciudat că nu au purtat nici un fel de eşarfă sau alt acoperământ pe cap – în toate bisericile armeneşti în care am intrat până acum corul avea uniformă şi absolut obligatoriu capul acoperit (pentru că era compus întotdeauna doar din fete şi femei, care oricum ar trebui să aibă capul acoperit în biserică). Eu mi-am dus cu mine eşarfa albă pe care o port de obicei în biserică şi când mi-am pus-o pe cap am observat că sunt una dintre puţinele femei care purtau ceva pe cap...
După slujbă am fost invitaţi la masă, eu şi cu soţul, de către un grup de cercetători şi oameni de ştiinţă care au lucrat împreună la renovarea bisericii, printre care şi cunoscutul istoric francez de origine armeană Gérard Dedeyan.



Apoi am mers spre casa învăţătorului din sat, unde trebuia să rămânem peste noapte. Cu câteva săptămâni înainte, soţul fusese acolo cu un mic grup de jurnalişti care studiau zona. Ajunşi la faţa locului, aflăm că învăţătorul nu este acasă momentan, dar că va veni în curând. Ne decidem să facem o plimbare în aşteptarea lui.
Până să ne depărtăm de casa învăţătorului — care contrastează cu restul caselor, deoarece domnul învăţător are o curte şi grădină imensă, şi un număr de vaci şi oi aşijderea — , deja mă afund în noroi amestecat cu balegă aproape până la glezne. Nu cunosc locul şi nu ştiu unde este piatra pe care trebuie să pun piciorul ca să pot completa labirintul pentru a ieşi. Şi ne aflăm pe drumul principal... Nici nu mai îndrăznesc să mă pun în locul şoferilor. Fac câteva sute de metri şi observ un mic râuleţ care trece de-a curmezişul drumului. Sunt informată că "este drumul spre Goris. De aici până la Goris sunt vreo 10 kilometri". Nu contează că este plin de pietre, denivelat, nu contează că râul trece prin mijloc...dacă vrei, faci aceşti 10 kilometri. Mai ales că singura alternativă sunt 14 kilometri până la "damoşni", adică punctul de trecere a frontierei, plus încă vreo 30-40 până la Goris.
În drum înapoi spre casa învăţătorului, observ de la depărtare o pată verde la marginea drumului. Mă apropii şi văd că este rucsacul nostru. Apoi îl observ pe băiatul învăţătorului şi îl întreb de ce rucsacul este scos afară pe drum. "Tata a venit acasă şi a zis că mergem la bunica, în Hnaţah(arată cu mâna undeva spre stânga). Cică bunica este bolnavă şi s-ar putea să moară".
Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Unde să mergem la ora 6 seara...?
Ne-am adus aminte, mai apoi, că şi Aşot ( un tip care îi luase cu maşina data trecută pe jurnalişti si pe soţul meu) locuieşte tot aici , mai sus pe o altă stradă. În timp ce soţia lui ne-a servit cu o cafea, aflăm că " eheeei, păi pe învăţător l-a vizitat KGB-ul nu demult. Pun pariu că de-aia v-a dat afară".
Da, nu vă înşelaţi, am scris bine: KGB. Mă rog, pe numele oficial şi actual – Serviciul de Securitate Naţională. Povestea aceleiaşi Mării cu altă pălărie...

(va urma)

Turcii ne-au ucis trupul, iar comuniştii sufletul...

Sunt în centrul Stepanakertului, în "aftovagdial", adică staţia centrală de autobuze. În sfârşit, marşutka (microbuzul) pentru Şuşi a venit. Şi mai are şi câteva locuri libere!!! Normal că ocup rapid unul...Dar cum nu e plin, mai trebuie să aştept câteva minute. Cu cât mai mulţi oameni, cu atât mai mulţi bani, deci e cu atât mai bine. Perfect normal. Dacă nu luăm în considerare că într-un microbuz de maxim 16 locuri de multe ori intră cel puţin 20-25 persoane, dacă nu chiar şi 30...

În microbuz urcă o cunoştinţă, şi mă salută – Privet! "Dar armeneşte nu mai ştii?" – eu, în mintea mea...

"Apri haiutiună! Ţaaappppp*!!! Laaallaalalalaaalala" - se aude din boxele puse sub scaunele din faţă, de lângă şofer...

Între paranteze fie spus, am descoperit că şi aici există manele. Şi nu mă refer la manelele româneşti – acelea sunt mai mult decât populare. Ionuţ Cercel şi "de ce mă minţi" şi daa dumla dumla daaaa" sunt omniprezente..

Nu. Ceea ce am citat mai sus este manea pură locală – ceva sintetizator amestecat cu vocea în stil "oooooooooooooooffffffff viaţţaaa meaaaa" a unui tip. Măcar de ar fi în armeană...dar nu. Nici asta. Un armean care cântă o piesă 100% în rusă, dar mai aruncă acolo un "Apri haiutiună! " adică "Să trăiască armenimea!" este, cel puţin la prima ascultare, enervant.
Dar să trecem peste asta. Să trecem şi peste faptul că mă pricopsesc cu o arsură de gradul doi, din cauza unei soluţii de iod a cărei aplicare mi s-a explicat mai degrabă în rusă decât în armeană, de către o doctoriţă căreia i-am repetat de mai multe ori că nu înţeleg limba rusă.

Să trecem şi peste faptul că pe o prea mică parte din produsele de toate felurile din magazine, farmacii, etc. inscripţiile sunt în limba armeană, ci în cvasi-totalitate în rusă, dar chiar şi în azeră (!!!).

Să trecem peste faptul că înafară de telenovele, nici un film serios nu este tradus, subtitrat şi/sau dublat în limba armeană, ci în rusă — până şi pe postul TV Yerkir (Patria), care este clar sub influenţa (sau finanţat de, nu ştiu exact, dar legătura este evidentă) unui partid de orientare naţionalistă, am văzut puţine filme subtitrate sau dublate în limba armeană. Să nu mai vorbim despre DVD-urile din magazinele de profil...

Să trecem peste faptul că sunt mulţi tineri, chiar şi copii de o şchioapă care vorbesc mai bine rusa decât armeana (e clar de ce). Să trecem şi peste faptul că în şcoli şi în universităţi majoritatea manualelor nu sunt în limba armeană. Dacă vreau să mă înscriu la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii de Stat din Arţah, trebuie să învăţ istoria armenilor...în rusă!

Dar nu contează.

Hai să uităm şi asta. Hai să nici nu mai vorbim armeneşte deloc. Hai să învăţăm poeziile lui Sayat Nova...în rusă!

Hai să cântăm Mer Hayrenik...în rusă. Şi să punem la loc Secera şi Ciocanul pe drapel. Defapt nu să le punem la loc, ci doar să dăm jos "pătura invizibilă" de pe ele...

* - onomatopee folosite pentru a reda sunetul aplauzelor sau pentru a îndemna pe cineva să aplaude.

Update...

De la incidentul din Chaylu/Mardakert din 18 iunie, soldat cu 6 victime în total, au trecut 2 luni. De asemenea, am fost martori şi al nenumărate articole, comentarii, dezbateri ş.a.m.d. pe această temă — cine, ce, când, cum, de ce, unde... De atunci au mai avut loc mai multe “cracoţ”-uri (schimburi de foc) în diferite zone de frontieră, mai cu seamă în partea de nord a Karabagh-ului – în Mardakert (din nou), dar şi în est, conform informaţiilor din presă. Aghdam, zonă de frontieră, se află la nu mai mult de o oră depărtare, spre est, de Askeran (oraş aflat la vreo 30km de capitala Stepanakert). Unele surse afirmă că soldaţii azeri ar fi deschis focul asupra Askeranului, nespecificându-se însă dacă este vorba de oraş sau de judeţul cu acelaşi nume.
În ciuda acestui aşa-zis foc, vecinul meu A., care este “norakocic”, adică nou recrut (a plecat acum 3-4 săptămâni), a reuşit să sune liniştit acasă să vorbească cu mama lui, fără nici o problemă. De altfel nici autorităţile, nici populaţia nu par a fi prea îngrijorate sau preocupate de aceşti ţânţari pe care presa îi umflă până se fac armăsari. Cum bine ştim, ţânţarii sunt ceva obişnuit, cotidian. Nimeni nu îi mai consideră ieşiţi din comun. Eventual enervanţi, şi atât. La fel şi cu “cracoţ”-urile.

Update-ul pe care am reuşit să îl introduc în acest post sunt însă câteva poze ale victimelor incidentului din iunie, pe care le-am obţinut într-un sfârşit. Îmi promisesem să nu mai postez nimic pînă nu pun mâna pe ele.

Iată ce se întâmplă când pisica nu-i acasă...

...şoarecii joacă pe masă. :)













...sau se poate întâmpla să moară în misiune.
Soldatul azer decedat, declarat erou al patriei, post mortem

Armistiţiul a fost "încălcat" din nou...

În ultimele 2 săptămâni, presa armeană (şi nu numai) zumzăie mai abitir ca un stup de albine.

Pretutindeni, subiect de prima pagină: "Armistiţiul din 1994 a fost încălcat . Un nou incident grav a avut loc la graniţa Karabagh-ului cu Azerbaijanul".

Locuind in Karabagh, normal că orice informaţie de acest gen prezintă interes pentru mine. Prin urmare, am urmărit cu atenţie media. Pe măsură ce gama surselor de informaţie pe care le-am consultat se diversifica, începeam să îmi dau seama de un lucru.

Dacă presa internaţională (nearmeană) s-a dovedit a avea o poziţie favorabilă Azerbaijanului (poziţie dictată în mod clar de interese, economice, politice, de tot felul), ar fi fost logic ca presa armeană (incluzând-o pe cea din Diaspora), să aibă o poziţie pro-armeană. În schimb, după cum constat pe zi ce trece, într-un mod greu explicabil, presa armeană publică nişte articole care parcă sunt copii la indigo ale comunicatelor oficiale ale Azerbaijanului. În aceeaşi presă observ, în mod constant, în ultimele zile, o campanie de dezinformare care bate la ochi.

Dacă e dinadins sau nu, cu bună ştiinţă sau nu, asta nu mai ştiu. Tot ce văd este că informaţiile prezentate sunt deformate şi opinia pe care şi-o formează publicul citindu-le este la fel.

Conform presei, pe 18 iunie, un incident "extrem de grav" a avut loc în postul din satul Chaylu, din regiunea Mardakert, din Nordul Karabaghului. Acest sat este exact pe linia de frontieră. Un grup de recunoaştere al armatei Azerbaijanului, format din mai multe zeci de persoane, ar fi pătruns pe teritoriul Karabaghului, ar fi intrat în acest sat, şi ar fi ucis 4 soldaţi armeni aflaţi acolo, rănind, deasemenea, alţi 4. Atât oficialităţile Karabaghului, cât şi cele din Armenia, dar şi din comunitatea internaţională, consideră acest incident — care a avut loc exact a doua zi după o întâlnire oficială între preşedinţii Rusiei, Armeniei şi Azerbaijanului — condamnabil (pe alocuri chiar şi "inacceptabil"). Presa armeană denunţă incidentul ca fiind "o provocare clară din partea Azerbaijanului".

Ceea ce nu am reuşit să aflu de nicăieri, însă, sunt răspunsuri la o întrebare care mie mi se pare logică. Dacă într-adevăr, intruşii azeri ar fi fost atât de mulţi, şi ar fi fost într-adevăr vorba de o încălcare gravă a armistiţiului, atunci morţii (cel puţin) ar fi fost decoraţi post mortem cu medalii recunoscându-li-se sacrificiul făcut pentru ţară.

Un incident similar a avut loc în aceeaşi regiune în 2008. Atunci, după cât am aflat eu, morţi nu au fost, dar doi soldaţi armeni au fost răniţi grav. Imediat a doua zi după incident, însuşi preşedintele ţării s-a deplasat la faţa locului şi a decorat cei doi răniţi cu medalii de onoare, mulţumindu-le pentru eroismul şi curajul de care au dat dovadă.

DE CE cei 4 morţi şi cei 4 răniţi din 18 iunie nu au fost decoraţi nici până în ziua de astăzi?

Sacrificiul lor nu a fost destul de mare încât să merite o medalie...?

În treacăt fie spus, conform unor informaţii de ultimă oră, unul dintre cei 4 soldaţi armeni răniţi a decedat în spital. Al 5-lea mort...

Ceea ce s-a întâmplat în realitate, însă, diferă puţin faţă de versiunea de mai sus. De unde ştiu?

Postul din Chaylu nu este un post independent, ci gestionat de baza militară aflată în satul Mataghis, câţiva kilometri spre sud de Chaylu. Unul dintre vecinii mei (H. ) "serveşte Patria" exact în baza din Mataghis şi a revenit recent de acolo. Venind din miezul evenimentelor, practic, este extrem de puţin probabil ca el să se înşele. Iată ce am aflat.

În noaptea dinspre 18 spre 19 iunie, UN SINGUR soldat azer a pătruns pe teritoriul Karabaghului, în postul din Chaylu, purtând O SINGURĂ armă. Cum a reuşit? Foarte simplu. Soldatul care stătea de pază, în tura de noapte, se dusese în acel loc unde şi preşedintele, şi regele, şi şeicul, toţi se duc pe jos. Adică, mai pe româneşte, era la budă. Şi lăsase postul de pază gol! Soldatul azer de la câteva sute de metri, văzând că în postul de pază al armenilor nu e nimeni, a pornit la drum, cu gândul că va face o faptă vitejească şi va deveni un erou, probabil. Ajuns în Chaylu, a observat că soldaţii armeni stăteau relaxaţi la cafea. Nu a stat pe gânduri prea mult, a tras. 4 dintre soldaţii armeni au murit pe loc, ceilalţi au fost răniţi. Santinela care părăsise postul pentru a-şi satisface nevoile fiziologice, revenind, l-a împuşcat pe intrusul azer. Acesta, înainte să îşi dea sufletul, a apucat să tragă un glonţ spre armean şi să îl rănească.

H. mi-a spus că are în posesie o poză cu soldatul azer mort...

Nu-i aşa că acum este simplu de înţeles de ce cei 4 morţi (deveniţi, între timp 5) nu au fost consideraţi oficial (adică de către Stat), eroi ai Patriei?

Nu-i aşa că acum e simplu de înţeles de ce nu au fost decoraţi cu nici o medalie...?!

Ruşinică...

P.S.: O prietenă din Erevan tocmai mi-a spus că s-ar putea să nu mai vină în Karabagh, cum plănuise înainte, că s-ar putea să nu mă mai viziteze, prin urmare. Că mama ei e neliniştită, după ce a văzut la televizor ştirile...

Cică "harn e vigeacă Arţahum" (adică "situaţia din Arţah e încurcată")...

Ce să mai spun că defapt Mardakertul se află în nordul ţării, şi că turiştii, în general, nu prea au voie să meargă acolo. Au voie doar prin centrul ţării – Şuşi, Stepanakert, Gandzasar, Amaras, Dadivank, şi în unele cazuri speciale, în situl arheologic de la Tigranakert (ruinele oraşului omonim, construit de regele Tigran al II-lea al Armeniei, în sec. I î.Hr), deci la mai multe sute de km de graniţă...

23 Aprilie în Erevan...

“Nu a fost un an de la Dumnezeu în care să nu plouă pe 24 aprilie. Un an nu a fost!Parcă şi El plânge…” – îmi spune şoferul. Şi are dreptate. Nu contează că azi este 23 aprilie, ziua de 24 încă stă şi îşi aşteaptă rândul să vină. “Lacrimi” mari, grase, rotunde şi dese nu contenesc a curge pe geamul marşutkăi (microbuz, omniprezent în Armenia şi Arţah).

Deja de vreo 5 ore şi ceva sunt în drum spre Erevan, tocmai am trecut şi pe lângă drumul ce duce spre Khor Virap. În mod normal, Araratul ar trebui să se vadă, şi încă în toată splendoarea. Dar nu. Astăzi nu. Astăzi e zi de doliu şi pentru el. S–a înfăşurat într–o manta gri–cenuşie şi s–a ascuns de lume.

Am ţinut neapărat să fiu în Erevan pe 23 aprilie şi nu doar pe 24 pentru că în data de 23 seara are loc tradiţionalul marş cu torţe spre Ţiţernakaberd, la care doream să particip. Sunt informată că procesiunea va începe din faţa Matenadaranului, la ora 20. Abia am timp să îmi trag sufletul, deja mă regăsesc în faţa impunătoarei clădiri.

Sunt înconjurată nu de un grup de câţiva oameni, nici de o mulţime, ci de o adevărată mare de oameni. Trebuie să fie cel puţin 3–4 mii, dacă nu mai mulţi. Cei mai mulţi se plimbă de colo colo, dar există şi un nucleu ‘oficial’, format din reprezentanţii Homenetmenului (cercetaşi), Tebi Hayrenik (“spre Patrie”), ai partidului Hânceag şi ai altor organizaţii, încolonaţi ‘disciplinat’. În fruntea coloanei se află un grup de tineri purtând steagurile ţărilor care au recunoscut Genocidul. Spre mijlocul coloanei, dar şi înafara ei, manifestanţii poartă pancarte – ”baykar mincev haghtanag” (“luptă până la victorie”), “geanacium!” ( “recunoaşteţi! ” genocidul) sau “turks, admit your guilt! ” (“turcilor, recunoaşteţi–vă vina!”).

Însă a fost o pancartă care m–a impresionat atât prin uşoara ironie, cât şi prin stilul scurt şi concis: “PASTĂ cnnargman arrarka CE” (“FAPTUL NU este subiect de discuţie”). Mai bine nu se putea spune…

Principalul organizator este ramura de tineret a partidului Daşnacţutiun (Federaţia Revoluţionară Armeană, partid naţionalist), ai cărei reprezentanţi împânzesc mulţimea, împărţind torţe şi lumânări sau sfeşnice, aflându–se literalmente peste tot. Cuvântările de deschidere ale câtorva seniori din acelaşi partid îmi aduc aminte de rândurile imnului României: “acum ori niciodată, croieşte–ţi altă soartă…”.

Puţin după ora 8 şi jumătate, mulţimea de mai multe mii de persoane s–a pus în mişcare, coborând încet spre Operă. Ploaia s–a înteţit peste măsură, dar nimeni nu s–a sinchisit de ea. Cine nu avea umbrelă, mergea cu capul descoperit. Nu conta că sufla vântul, sau că până am ajuns la capătul străzii Bagramyan (la jumătatea drumului), deja toată lumea avea picioarele ude până la genunchi. Dimpotrivă, pe parcursul drumului, tot mai multe persoane ni se alăturau.

Toată lumea purta ceva în mână, parcă în chip de ofrandă pentru sufletul celor 1 milion şi jumătate de conaţionali care au murit fără nici o vină, în cadrul a ceea ce avea să fie primul masacru organizat al secolului 20 şi unul dintre cele mai sângeroase din istorie, Genocidul Armean – fie o lumânare, fie un sfeşnic, fie o torţă, un steag al Armeniei sau al Arţahului, fie lalele sau garoafe roşii.

Mulţi dintre manifestanţi au dat oarecum curs sentimentelor, cântând cântece patriotice şi deja clasicele “Giligia” sau “Adanai godoradză” (“masacrul din Adana”, din 1909). Recunosc că printre aceştia m–am aflat şi eu. Atmosfera era impresionantă.

De–a lungul drumului, marşul nostru (aş fi vrut să spun convoi, dar sună prea sinistru) a fost însoţit de numeroşi reprezentanţi ai presei.

La Ţiţernakaberd, în incinta monumentului, s–a ţinut o slujbă de pomenire a victimelor.

Adunaţi în jurul Focului Etern al Amintirii, am înălţat şi noi, împreună cu preoţii, o rugă către Cer

-

“dă, Doamne, ca sufletul lor să se odihnească în pace, iar amintirea lor să nu se cufunde niciodată în uitare. Amin. ”

Cristina Popa *

* - articol publicat în ziarul Ararat (http://www.araratonline.com/?p=1274)