Ţiţernavank. O altă lume.

Singura frontieră dintre Republica Armenia şi Republica Nagorno Karabagh (Arţah) se află în îngustul coridor montan Lacin, cuprins în regiunea administrativă numită Kaşatah. Punctul de trecere se află între oraşul-reşedinţă de judeţ Berdzor (pe vechiul nume sovietic Lacin) şi satul Teh. Putem spune că frontiera este marcată de râul Ahavni – punctul de trecere este exact lângă podul care traversează râul.
Vis–a–vis de acest punct de trecere (al cărui turn îmi aduce oarecum aminte de turnul aeroportului Zvartnoţ din Erevan) se poate vedea un drum îngust, flancat de doi copaci stufoşi.
Cum intru pe acest drum, asfaltul dispare, pentru a lăsa loc unui drum de ţară, pietruit şi denivelat, o adevărată catastrofă pentru maşini. Nu fac mai mult de câteva sute de metri pe jos şi deja mă bucur că nu am carnet şi maşină şi nu sunt nevoită să conduc pe aici. Dintre pietre şi praf se mai iţeşte pe ici pe colo câte o urmă de asfalt, ca amintire a unor vremuri mai bune, iar pe ambele părţi ale drumului este plin de tufe de măceşe – ca un fel de perne înţesate cu ace cu gămălia roşie. Mă hotărăsc că prefer să suport câteva înţepături decât să dau mai mult sute de drami pentru un kilogram de măceşe uscate. Ceaiul de măceşe este foarte foarte bun şi sănătos, deoarece măceşele sunt bogate în vitamina C. Însă nu adun mai mult de un pumn şi jumătate, când deja aud sunetul unui motor de maşină. Oi fi eu la mai multe mii de kilometri depărtare de România, dar binecunoscutul stop (sau ocazie) funcţionează la fel de bine şi aici. Ba chiar mai bine – nu e neapărat să dai bani.
Având în faţă peste 12 km de drum şi doar 1 oră şi jumătate la dispoziţie, normal că renunţ la culesul de măceşe. Apoi observ că nu e o maşină, ci un microbuz plin ochi care vine. Nici nu a trebuit să fac semn, că s–a oprit oricum şi m–a luat. Aflu că şi ei (adică un grup de copii cu două profesoare de muzică şi câţiva părinţi) se duc tot acolo unde vreau şi eu să ajung – la Ţiţernavank('mănăstirea rândunelelor', în limba armeană), la slujbă. Slujba la care vrem să ajungem cu toţii este specială pentru că este singura de pe tot parcursul anului. Deşi biserica este una dintre cele mai vechi din tot Arţahul (datează din secolul 4), pe tot parcursul anului este goală. Când cineva moare, se aduce preot de altundeva, iar când doi tineri vor să se căsătorească, se duc altundeva. Trist...
La slujbă am cântat impreună cu copiii precum şi cu profesoarele cu care am venit, pe post de cor. Dacă biserica nu are preot, nu are nici cor. Mi s-a părut ciudat că nu au purtat nici un fel de eşarfă sau alt acoperământ pe cap – în toate bisericile armeneşti în care am intrat până acum corul avea uniformă şi absolut obligatoriu capul acoperit (pentru că era compus întotdeauna doar din fete şi femei, care oricum ar trebui să aibă capul acoperit în biserică). Eu mi-am dus cu mine eşarfa albă pe care o port de obicei în biserică şi când mi-am pus-o pe cap am observat că sunt una dintre puţinele femei care purtau ceva pe cap...
După slujbă am fost invitaţi la masă, eu şi cu soţul, de către un grup de cercetători şi oameni de ştiinţă care au lucrat împreună la renovarea bisericii, printre care şi cunoscutul istoric francez de origine armeană Gérard Dedeyan.



Apoi am mers spre casa învăţătorului din sat, unde trebuia să rămânem peste noapte. Cu câteva săptămâni înainte, soţul fusese acolo cu un mic grup de jurnalişti care studiau zona. Ajunşi la faţa locului, aflăm că învăţătorul nu este acasă momentan, dar că va veni în curând. Ne decidem să facem o plimbare în aşteptarea lui.
Până să ne depărtăm de casa învăţătorului — care contrastează cu restul caselor, deoarece domnul învăţător are o curte şi grădină imensă, şi un număr de vaci şi oi aşijderea — , deja mă afund în noroi amestecat cu balegă aproape până la glezne. Nu cunosc locul şi nu ştiu unde este piatra pe care trebuie să pun piciorul ca să pot completa labirintul pentru a ieşi. Şi ne aflăm pe drumul principal... Nici nu mai îndrăznesc să mă pun în locul şoferilor. Fac câteva sute de metri şi observ un mic râuleţ care trece de-a curmezişul drumului. Sunt informată că "este drumul spre Goris. De aici până la Goris sunt vreo 10 kilometri". Nu contează că este plin de pietre, denivelat, nu contează că râul trece prin mijloc...dacă vrei, faci aceşti 10 kilometri. Mai ales că singura alternativă sunt 14 kilometri până la "damoşni", adică punctul de trecere a frontierei, plus încă vreo 30-40 până la Goris.
În drum înapoi spre casa învăţătorului, observ de la depărtare o pată verde la marginea drumului. Mă apropii şi văd că este rucsacul nostru. Apoi îl observ pe băiatul învăţătorului şi îl întreb de ce rucsacul este scos afară pe drum. "Tata a venit acasă şi a zis că mergem la bunica, în Hnaţah(arată cu mâna undeva spre stânga). Cică bunica este bolnavă şi s-ar putea să moară".
Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Unde să mergem la ora 6 seara...?
Ne-am adus aminte, mai apoi, că şi Aşot ( un tip care îi luase cu maşina data trecută pe jurnalişti si pe soţul meu) locuieşte tot aici , mai sus pe o altă stradă. În timp ce soţia lui ne-a servit cu o cafea, aflăm că " eheeei, păi pe învăţător l-a vizitat KGB-ul nu demult. Pun pariu că de-aia v-a dat afară".
Da, nu vă înşelaţi, am scris bine: KGB. Mă rog, pe numele oficial şi actual – Serviciul de Securitate Naţională. Povestea aceleiaşi Mării cu altă pălărie...

(va urma)

Turcii ne-au ucis trupul, iar comuniştii sufletul...

Sunt în centrul Stepanakertului, în "aftovagdial", adică staţia centrală de autobuze. În sfârşit, marşutka (microbuzul) pentru Şuşi a venit. Şi mai are şi câteva locuri libere!!! Normal că ocup rapid unul...Dar cum nu e plin, mai trebuie să aştept câteva minute. Cu cât mai mulţi oameni, cu atât mai mulţi bani, deci e cu atât mai bine. Perfect normal. Dacă nu luăm în considerare că într-un microbuz de maxim 16 locuri de multe ori intră cel puţin 20-25 persoane, dacă nu chiar şi 30...

În microbuz urcă o cunoştinţă, şi mă salută – Privet! "Dar armeneşte nu mai ştii?" – eu, în mintea mea...

"Apri haiutiună! Ţaaappppp*!!! Laaallaalalalaaalala" - se aude din boxele puse sub scaunele din faţă, de lângă şofer...

Între paranteze fie spus, am descoperit că şi aici există manele. Şi nu mă refer la manelele româneşti – acelea sunt mai mult decât populare. Ionuţ Cercel şi "de ce mă minţi" şi daa dumla dumla daaaa" sunt omniprezente..

Nu. Ceea ce am citat mai sus este manea pură locală – ceva sintetizator amestecat cu vocea în stil "oooooooooooooooffffffff viaţţaaa meaaaa" a unui tip. Măcar de ar fi în armeană...dar nu. Nici asta. Un armean care cântă o piesă 100% în rusă, dar mai aruncă acolo un "Apri haiutiună! " adică "Să trăiască armenimea!" este, cel puţin la prima ascultare, enervant.
Dar să trecem peste asta. Să trecem şi peste faptul că mă pricopsesc cu o arsură de gradul doi, din cauza unei soluţii de iod a cărei aplicare mi s-a explicat mai degrabă în rusă decât în armeană, de către o doctoriţă căreia i-am repetat de mai multe ori că nu înţeleg limba rusă.

Să trecem şi peste faptul că pe o prea mică parte din produsele de toate felurile din magazine, farmacii, etc. inscripţiile sunt în limba armeană, ci în cvasi-totalitate în rusă, dar chiar şi în azeră (!!!).

Să trecem peste faptul că înafară de telenovele, nici un film serios nu este tradus, subtitrat şi/sau dublat în limba armeană, ci în rusă — până şi pe postul TV Yerkir (Patria), care este clar sub influenţa (sau finanţat de, nu ştiu exact, dar legătura este evidentă) unui partid de orientare naţionalistă, am văzut puţine filme subtitrate sau dublate în limba armeană. Să nu mai vorbim despre DVD-urile din magazinele de profil...

Să trecem peste faptul că sunt mulţi tineri, chiar şi copii de o şchioapă care vorbesc mai bine rusa decât armeana (e clar de ce). Să trecem şi peste faptul că în şcoli şi în universităţi majoritatea manualelor nu sunt în limba armeană. Dacă vreau să mă înscriu la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii de Stat din Arţah, trebuie să învăţ istoria armenilor...în rusă!

Dar nu contează.

Hai să uităm şi asta. Hai să nici nu mai vorbim armeneşte deloc. Hai să învăţăm poeziile lui Sayat Nova...în rusă!

Hai să cântăm Mer Hayrenik...în rusă. Şi să punem la loc Secera şi Ciocanul pe drapel. Defapt nu să le punem la loc, ci doar să dăm jos "pătura invizibilă" de pe ele...

* - onomatopee folosite pentru a reda sunetul aplauzelor sau pentru a îndemna pe cineva să aplaude.

Update...

De la incidentul din Chaylu/Mardakert din 18 iunie, soldat cu 6 victime în total, au trecut 2 luni. De asemenea, am fost martori şi al nenumărate articole, comentarii, dezbateri ş.a.m.d. pe această temă — cine, ce, când, cum, de ce, unde... De atunci au mai avut loc mai multe “cracoţ”-uri (schimburi de foc) în diferite zone de frontieră, mai cu seamă în partea de nord a Karabagh-ului – în Mardakert (din nou), dar şi în est, conform informaţiilor din presă. Aghdam, zonă de frontieră, se află la nu mai mult de o oră depărtare, spre est, de Askeran (oraş aflat la vreo 30km de capitala Stepanakert). Unele surse afirmă că soldaţii azeri ar fi deschis focul asupra Askeranului, nespecificându-se însă dacă este vorba de oraş sau de judeţul cu acelaşi nume.
În ciuda acestui aşa-zis foc, vecinul meu A., care este “norakocic”, adică nou recrut (a plecat acum 3-4 săptămâni), a reuşit să sune liniştit acasă să vorbească cu mama lui, fără nici o problemă. De altfel nici autorităţile, nici populaţia nu par a fi prea îngrijorate sau preocupate de aceşti ţânţari pe care presa îi umflă până se fac armăsari. Cum bine ştim, ţânţarii sunt ceva obişnuit, cotidian. Nimeni nu îi mai consideră ieşiţi din comun. Eventual enervanţi, şi atât. La fel şi cu “cracoţ”-urile.

Update-ul pe care am reuşit să îl introduc în acest post sunt însă câteva poze ale victimelor incidentului din iunie, pe care le-am obţinut într-un sfârşit. Îmi promisesem să nu mai postez nimic pînă nu pun mâna pe ele.

Iată ce se întâmplă când pisica nu-i acasă...

...şoarecii joacă pe masă. :)













...sau se poate întâmpla să moară în misiune.
Soldatul azer decedat, declarat erou al patriei, post mortem

Armistiţiul a fost "încălcat" din nou...

În ultimele 2 săptămâni, presa armeană (şi nu numai) zumzăie mai abitir ca un stup de albine.

Pretutindeni, subiect de prima pagină: "Armistiţiul din 1994 a fost încălcat . Un nou incident grav a avut loc la graniţa Karabagh-ului cu Azerbaijanul".

Locuind in Karabagh, normal că orice informaţie de acest gen prezintă interes pentru mine. Prin urmare, am urmărit cu atenţie media. Pe măsură ce gama surselor de informaţie pe care le-am consultat se diversifica, începeam să îmi dau seama de un lucru.

Dacă presa internaţională (nearmeană) s-a dovedit a avea o poziţie favorabilă Azerbaijanului (poziţie dictată în mod clar de interese, economice, politice, de tot felul), ar fi fost logic ca presa armeană (incluzând-o pe cea din Diaspora), să aibă o poziţie pro-armeană. În schimb, după cum constat pe zi ce trece, într-un mod greu explicabil, presa armeană publică nişte articole care parcă sunt copii la indigo ale comunicatelor oficiale ale Azerbaijanului. În aceeaşi presă observ, în mod constant, în ultimele zile, o campanie de dezinformare care bate la ochi.

Dacă e dinadins sau nu, cu bună ştiinţă sau nu, asta nu mai ştiu. Tot ce văd este că informaţiile prezentate sunt deformate şi opinia pe care şi-o formează publicul citindu-le este la fel.

Conform presei, pe 18 iunie, un incident "extrem de grav" a avut loc în postul din satul Chaylu, din regiunea Mardakert, din Nordul Karabaghului. Acest sat este exact pe linia de frontieră. Un grup de recunoaştere al armatei Azerbaijanului, format din mai multe zeci de persoane, ar fi pătruns pe teritoriul Karabaghului, ar fi intrat în acest sat, şi ar fi ucis 4 soldaţi armeni aflaţi acolo, rănind, deasemenea, alţi 4. Atât oficialităţile Karabaghului, cât şi cele din Armenia, dar şi din comunitatea internaţională, consideră acest incident — care a avut loc exact a doua zi după o întâlnire oficială între preşedinţii Rusiei, Armeniei şi Azerbaijanului — condamnabil (pe alocuri chiar şi "inacceptabil"). Presa armeană denunţă incidentul ca fiind "o provocare clară din partea Azerbaijanului".

Ceea ce nu am reuşit să aflu de nicăieri, însă, sunt răspunsuri la o întrebare care mie mi se pare logică. Dacă într-adevăr, intruşii azeri ar fi fost atât de mulţi, şi ar fi fost într-adevăr vorba de o încălcare gravă a armistiţiului, atunci morţii (cel puţin) ar fi fost decoraţi post mortem cu medalii recunoscându-li-se sacrificiul făcut pentru ţară.

Un incident similar a avut loc în aceeaşi regiune în 2008. Atunci, după cât am aflat eu, morţi nu au fost, dar doi soldaţi armeni au fost răniţi grav. Imediat a doua zi după incident, însuşi preşedintele ţării s-a deplasat la faţa locului şi a decorat cei doi răniţi cu medalii de onoare, mulţumindu-le pentru eroismul şi curajul de care au dat dovadă.

DE CE cei 4 morţi şi cei 4 răniţi din 18 iunie nu au fost decoraţi nici până în ziua de astăzi?

Sacrificiul lor nu a fost destul de mare încât să merite o medalie...?

În treacăt fie spus, conform unor informaţii de ultimă oră, unul dintre cei 4 soldaţi armeni răniţi a decedat în spital. Al 5-lea mort...

Ceea ce s-a întâmplat în realitate, însă, diferă puţin faţă de versiunea de mai sus. De unde ştiu?

Postul din Chaylu nu este un post independent, ci gestionat de baza militară aflată în satul Mataghis, câţiva kilometri spre sud de Chaylu. Unul dintre vecinii mei (H. ) "serveşte Patria" exact în baza din Mataghis şi a revenit recent de acolo. Venind din miezul evenimentelor, practic, este extrem de puţin probabil ca el să se înşele. Iată ce am aflat.

În noaptea dinspre 18 spre 19 iunie, UN SINGUR soldat azer a pătruns pe teritoriul Karabaghului, în postul din Chaylu, purtând O SINGURĂ armă. Cum a reuşit? Foarte simplu. Soldatul care stătea de pază, în tura de noapte, se dusese în acel loc unde şi preşedintele, şi regele, şi şeicul, toţi se duc pe jos. Adică, mai pe româneşte, era la budă. Şi lăsase postul de pază gol! Soldatul azer de la câteva sute de metri, văzând că în postul de pază al armenilor nu e nimeni, a pornit la drum, cu gândul că va face o faptă vitejească şi va deveni un erou, probabil. Ajuns în Chaylu, a observat că soldaţii armeni stăteau relaxaţi la cafea. Nu a stat pe gânduri prea mult, a tras. 4 dintre soldaţii armeni au murit pe loc, ceilalţi au fost răniţi. Santinela care părăsise postul pentru a-şi satisface nevoile fiziologice, revenind, l-a împuşcat pe intrusul azer. Acesta, înainte să îşi dea sufletul, a apucat să tragă un glonţ spre armean şi să îl rănească.

H. mi-a spus că are în posesie o poză cu soldatul azer mort...

Nu-i aşa că acum este simplu de înţeles de ce cei 4 morţi (deveniţi, între timp 5) nu au fost consideraţi oficial (adică de către Stat), eroi ai Patriei?

Nu-i aşa că acum e simplu de înţeles de ce nu au fost decoraţi cu nici o medalie...?!

Ruşinică...

P.S.: O prietenă din Erevan tocmai mi-a spus că s-ar putea să nu mai vină în Karabagh, cum plănuise înainte, că s-ar putea să nu mă mai viziteze, prin urmare. Că mama ei e neliniştită, după ce a văzut la televizor ştirile...

Cică "harn e vigeacă Arţahum" (adică "situaţia din Arţah e încurcată")...

Ce să mai spun că defapt Mardakertul se află în nordul ţării, şi că turiştii, în general, nu prea au voie să meargă acolo. Au voie doar prin centrul ţării – Şuşi, Stepanakert, Gandzasar, Amaras, Dadivank, şi în unele cazuri speciale, în situl arheologic de la Tigranakert (ruinele oraşului omonim, construit de regele Tigran al II-lea al Armeniei, în sec. I î.Hr), deci la mai multe sute de km de graniţă...

23 Aprilie în Erevan...

“Nu a fost un an de la Dumnezeu în care să nu plouă pe 24 aprilie. Un an nu a fost!Parcă şi El plânge…” – îmi spune şoferul. Şi are dreptate. Nu contează că azi este 23 aprilie, ziua de 24 încă stă şi îşi aşteaptă rândul să vină. “Lacrimi” mari, grase, rotunde şi dese nu contenesc a curge pe geamul marşutkăi (microbuz, omniprezent în Armenia şi Arţah).

Deja de vreo 5 ore şi ceva sunt în drum spre Erevan, tocmai am trecut şi pe lângă drumul ce duce spre Khor Virap. În mod normal, Araratul ar trebui să se vadă, şi încă în toată splendoarea. Dar nu. Astăzi nu. Astăzi e zi de doliu şi pentru el. S–a înfăşurat într–o manta gri–cenuşie şi s–a ascuns de lume.

Am ţinut neapărat să fiu în Erevan pe 23 aprilie şi nu doar pe 24 pentru că în data de 23 seara are loc tradiţionalul marş cu torţe spre Ţiţernakaberd, la care doream să particip. Sunt informată că procesiunea va începe din faţa Matenadaranului, la ora 20. Abia am timp să îmi trag sufletul, deja mă regăsesc în faţa impunătoarei clădiri.

Sunt înconjurată nu de un grup de câţiva oameni, nici de o mulţime, ci de o adevărată mare de oameni. Trebuie să fie cel puţin 3–4 mii, dacă nu mai mulţi. Cei mai mulţi se plimbă de colo colo, dar există şi un nucleu ‘oficial’, format din reprezentanţii Homenetmenului (cercetaşi), Tebi Hayrenik (“spre Patrie”), ai partidului Hânceag şi ai altor organizaţii, încolonaţi ‘disciplinat’. În fruntea coloanei se află un grup de tineri purtând steagurile ţărilor care au recunoscut Genocidul. Spre mijlocul coloanei, dar şi înafara ei, manifestanţii poartă pancarte – ”baykar mincev haghtanag” (“luptă până la victorie”), “geanacium!” ( “recunoaşteţi! ” genocidul) sau “turks, admit your guilt! ” (“turcilor, recunoaşteţi–vă vina!”).

Însă a fost o pancartă care m–a impresionat atât prin uşoara ironie, cât şi prin stilul scurt şi concis: “PASTĂ cnnargman arrarka CE” (“FAPTUL NU este subiect de discuţie”). Mai bine nu se putea spune…

Principalul organizator este ramura de tineret a partidului Daşnacţutiun (Federaţia Revoluţionară Armeană, partid naţionalist), ai cărei reprezentanţi împânzesc mulţimea, împărţind torţe şi lumânări sau sfeşnice, aflându–se literalmente peste tot. Cuvântările de deschidere ale câtorva seniori din acelaşi partid îmi aduc aminte de rândurile imnului României: “acum ori niciodată, croieşte–ţi altă soartă…”.

Puţin după ora 8 şi jumătate, mulţimea de mai multe mii de persoane s–a pus în mişcare, coborând încet spre Operă. Ploaia s–a înteţit peste măsură, dar nimeni nu s–a sinchisit de ea. Cine nu avea umbrelă, mergea cu capul descoperit. Nu conta că sufla vântul, sau că până am ajuns la capătul străzii Bagramyan (la jumătatea drumului), deja toată lumea avea picioarele ude până la genunchi. Dimpotrivă, pe parcursul drumului, tot mai multe persoane ni se alăturau.

Toată lumea purta ceva în mână, parcă în chip de ofrandă pentru sufletul celor 1 milion şi jumătate de conaţionali care au murit fără nici o vină, în cadrul a ceea ce avea să fie primul masacru organizat al secolului 20 şi unul dintre cele mai sângeroase din istorie, Genocidul Armean – fie o lumânare, fie un sfeşnic, fie o torţă, un steag al Armeniei sau al Arţahului, fie lalele sau garoafe roşii.

Mulţi dintre manifestanţi au dat oarecum curs sentimentelor, cântând cântece patriotice şi deja clasicele “Giligia” sau “Adanai godoradză” (“masacrul din Adana”, din 1909). Recunosc că printre aceştia m–am aflat şi eu. Atmosfera era impresionantă.

De–a lungul drumului, marşul nostru (aş fi vrut să spun convoi, dar sună prea sinistru) a fost însoţit de numeroşi reprezentanţi ai presei.

La Ţiţernakaberd, în incinta monumentului, s–a ţinut o slujbă de pomenire a victimelor.

Adunaţi în jurul Focului Etern al Amintirii, am înălţat şi noi, împreună cu preoţii, o rugă către Cer

-

“dă, Doamne, ca sufletul lor să se odihnească în pace, iar amintirea lor să nu se cufunde niciodată în uitare. Amin. ”

Cristina Popa *

* - articol publicat în ziarul Ararat (http://www.araratonline.com/?p=1274)

„Mămăliga” din Karabagh – jinghyalov haţ

În mediul internaţional (şi nu numai), circulă o vorbă: spune-mi ce mănânci ca să îţi spun cine eşti. Preparatul tradiţional al românilor este mămăliga – la mai toate mesele tradiţionale, pasta galbenă, moale şi delicioasă este prezentă. Multe persoane îmi spuneau: “Eşti din România..? daa..voi acolo mâncaţi..ăăă..cum îi zice..mă…mămă…. “, iar eu completam imediat: “Mămăligă. Da. Este facută din făină de porumb şi este foarte bună. Şi italienii au aşa ceva”.

Dar cursul sorţii m–a îndemnat să părăsesc plaiurile mioritice şi să mă opresc între munţii Karabagh-ului. Karabagh-ul (Arţah, pe numele lui armenesc), după cum se ştie, este fortăreaţa inexpugnabilă a armenilor, pe care vâltoarea secolelor şi a multor ocupanţi au putut să o ‘îndoaie, dar nu să o spargă’, după vorba americanului. Şi cum spune o altă vorbă, dragostea trece prin stomac – după ce am gustat faimosul jinghyalov haţ, m-am îndrăgostit iremediabil de Arţah.

Jinghyalov haţ este pentru armenii din Karabagh ceea ce este mămăliga pentru români – nu există un ţnund (aniversarea zilei de naştere), un Zatik (Paşte), un Surp Ţnund (Crăciun) sau orice altă ocazie şi să nu se facă jinghyalov haţ. Săptămâna trecută am fost invitată în vecini să asist la prepararea sa. Ocazia a fost cât se poate de prozaică – persoanele respective sunt într-un proces, şi cu o zi înainte avusese loc o înfăţişare care a decurs favorabil pentru ei.

În esenţă, jinghyalov haţ este o varietate de pâine lavaş umplută cu un amestec de 15 verdeţuri diferite, tăiate mărunt şi ceapă călită. Încă nu am reuşit să aflu care sunt fiecare din ele, dar am recunoscut ceva care aducea a pătrunjel verde, apoi însuşi pătrunjelul verde,frunzele de urzică, mărarul, spanacul şi măcrişul (cred).

Verdeţurile se taie mărunt…

… şi se pun deoparte într-un vas.

Ceapa…

…se taie mărunt,

apoi se amestecă cu verdeţurile.

Făina (aprox. 1/2kg, depinde de verdeţuri, trebuie să fie proporţionale cantităţile)

se amestecă cu puţină apă călduţă şi sare după gust…

…şi se frământă până iese un aluat omogen, care nu se lipeşte pe mâini.

Din aluat se ia o bucată (se poate împărţi în 4 părţi, de exemplu),

se întinde cu mâna, până capătă forma unui cilindru…

… care apoi se taie cu cuţitul în bucăţi mai mici,

pe planşeta de lucru presărată cu făină.

Din bucăţile de aluat se formează bile…

…care apoi se întind până la o grosime

de câţiva milimetri (cam vreo 2-3 palme lăţime).

Pe aceste bucăţi de luat întinse se pun vreo 2-3 linguri

de amestec de verdeţuri cu ceapă…

…se iau marginile, se trag peste verdeţuri şi se închid,

apoi se apasă cu palma ca să iasă aerul dinăuntru şi să nu se formeze bule de aer în cursul coacerii.

Ideal este să se pună la copt pe plăci de metal, pe aragaz,

la fel cum se pun şi vinetele, dar presupun că iese la fel şi în tavă.

Se coace aprox. 1 minut şi jumătate – 2 minute, până capătă o culoare aurie.

Dacă stă mai mult, se arde.

Bari ahorjak!

Poftă bună! *

* - articol publicat în ziarul Ararat ( http://www.araratonline.com/?p=1189)

Alegeri parlamentare în Nagorno Karabagh (2)

" Arţahul şi-a reînnoit Parlamentul în cadrul alegerilor organizate pe 23 mai a.c. Nu este sigur că Ashot Ghulyan, Preşedintele Parlamentului îşi va păstra poziţia, datorită unei schimbări în repartizarea celor 33 de deputaţi care compun Parlamentul. În 2010, numărul total de parlamentari care au fost aleşi prin reprezentare proporţională a fost de 17 (faţă de 11 în legislatura precedentă). Ceilalţi deputaţi sunt aleşi de către circumscripţiile electorale, prin vot majoritar — 16 deputaţi în 2010, în comparaţie cu 22 în 2005. Apoi, procentul minim (prin vot proporţional) care trebuie atins de către un partid pentru a putea intra în Parlament a fost redus de la 10% la 6% în 2010, ceea ce ar fi trebuit să contribuie la diversificarea componenţei Parlamentului. Partidul comunist a eşuat, adunând doar 4,8% din voturi la nivelul întregii Republici.
Dacă în cadrul alegerilor precedente (2005) Partidul "Arţahul Democrat" (Arţahi Joghovrtakan Kusakţutiun, AJK), partidul preşedintelui precedent al Republicii, Arkadi Ghukassyan,câştigase, alegerile din 2010 au fost marcate de o victorie absolută a partidului Azat Hayrenik (Patria Liberă), condus de Araik Harutyunyan, prim ministrul actual. S-a constatat, în schimb, un recul al tuturor celorlalte partide, în frunte cu FRA Daşnacţutiun (Federaţia Revoluţionară Armeană), care a pierdut 2000 de voturi faţă de 2005 (când făcea parte dintr-o alianţă din care a rămas, apoi, singurul partidi care a participat din nou la alegeri).
Pe durata alegerilor au fost prezenţi mai mult de 100 d observatori internaţionali din mai multe ţări – în principal din Armenia şi din Rusia, dar şi din Marea Britanie, SUA, Canada, Ucraina, Australia, Franţa ş.a.m.d., dar şi numeroşi observatori independenţi.
Deşi cea mai mare parte a acestor osbervatori au evaluat alegerile ca fiind 'conforme cu standardele internaţionale în domeniu', după ce am fost prezentă aici pe toată durata atât a campaniei electorale, cât şi a alegerilor propriu zise, de dis de dimineaţă de la deschiderea urnelor şi până târziu în noapte la sfârşitul numărătorii voturilor (spre deosebire de observatori, care au fost prezenşi doar în ziua alegerilor, şi atunci nu mai mult de două ore, trebuind să viziteze mai multe secţii de votare), îmi iau libertatea de a nu fi întru totul de acord.
În ceea ce priveşte campania electorală, ceea ce mi s-a părut nu similar, ci la fel ca în România, a fost campania agresivă dusă de principalele două partide care se luptau pentru putere. 'Mita electorală' este aceeaşi. Cu vreo 3 zile înainte de alegeri eram în vecini, la o cafea şi o poveste, când, dintr–o dată, fetiţa cea mică a familiei intră ca o furtună înăuntru, spunând că "Mami, am fost afară şi am văzut că e o maşină cu poza lui Vladimir pe uşă unde se dă ulei şi făină". Partidele politice au împărţit şi aici diferite produse imprimate cu logo–ul şi mesajul lor de campanie – eu am văzut pungi şi calendare de acest fel.
Chiar şi concertele organizate de partide după un miting în cadrul căruia îşi expun programul sunt la fel. Am participat la un asemenea miting şi concert. Trebuie să recunosc că mitingul în sine mi s–a părut neinteresant, deoarece nu a tratat ceea ce ar fi trebuit să trateze – cum intenţionează partidul respectiv (de orientare socialisto–naţionalistă) să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale locuitorilor, ce program social sau economic are, etc. Din aproape două ore cât a durat mitingul, doar 10minute au fost consacrate acestor subiecte, mult mai concrete şi de aceea mult mai importante, restul timpului s–a vorbit despre conflict şi despre implicaţiile sale. La sfârşit, când a venit timpul întrebărilor, un "cetăţean turmentat" şi în vârstă a aruncat o săgeată: "Eu am o pensie foarte mică, abia apuc să îmi plătesc facturile şi să pun o pâine pe masă. Mie cine îmi va mări pensia şi când" ? Cum nu vii tu, Caragiale....
Însă ceea ce mi s–a părut oarecum diferit au fost o serie de fărădelegi şi/sau nereguli, dintre care câteva peste măsură. Una este lipirea de afişe electorale pe clădirile instituţiilor publice, de exemplu pe uşile Ministerului Culturii sau pe geamurile unei şcoli din oraş. Alta este o situaţie concretă întâlnită in ziua alegerilor în legătură cu documentul de identificare folosit de către un alegător. Neluând în seamă faptul că în Arţah n uexistă buletine sau cărţi de identitate, ci doar paşapoarte. Cei mai mulţi alegători s-au identificat cu paşaport...armenesc. Însă când un alegător s-a prezentat cu paşaport de Karabagh (a fost prima dată când am auzit de existenţa unui asemenea paşaport), nu i s-a dat voie să voteze cu acesta, până nu a obţinut un fel de adeverinţă de la locul de muncă Prin urmare, se pare că singurul document de identificare oficial acceptat care să permită unui cetăţean al Arţahului să îşi exercite dreptul la vot este un paşaport...al Republicii Armenia. Şi Arţahul este un stat independent...
În cea de–a treia situaţie am fost implicată personal, dar indirect. În ultima săptămână înainte de alegeri, am avut o urgenţă medicală – o arsură de gradul 2 (mă arsesem accidental cu o soluţie chimică) din cauza căreia a trebuit să merg la spital. Odată ajunsă acolo, constat că nici în cabinetul doctoriţei, nici pe holuri nu este aproape nimeni. După câteva minute reuşesc totuşi să dau de secretara doctoriţei, pe care o cunosc personal şi care îmi explică că toată lumea este 'la miting' şi că 'este absolut obligatoriu să fie acolo' şi că 'nimeni nu poate lipsi'.

Dacă în timpul mitingului ar fi venit cineva grav rănit sau pe moarte...?

Traseismul politic este şi el prezent – am aflat că una dintre personalităţile marcante ale oraşului a susţinut activ (adică s–a ocupat de organizarea şi activitatea sediului de campanie pe toată durata acesteia) unul dintre principalele şi cele mai puternice partide în cadrul alegerilor de acum 5 ani, iar în cadrul alegerilor din acest an am constatat personal că a făcut acelaşi lucru pentru celălalt partid. Chiar am primit un afiş electoral de format mare, colorat şi frumos, precum şi mai multe pliante de prezentare ale partidului.
Deci nimic nou sub soare.

Şi totuşi, "apa trece, pietrele rămân"...



Cristina Popa " *

* - articol publicat în ziarul Ararat (http://www.araratonline.com/?p=1762 )