Drepturile omului sau paradisul infractorilor...

De câtva timp îmi stau în gât câteva gânduri. Defapt nu în gât, ci în cap. Sau în minte. Nu mai ştiu. E destul de complicată, de groasă treaba...
De când am venit aici, am cunoscut multe persoane. E normal să îmi formez un fel de anturaj, un grup de persoane cu care sunt în legătură, care îmi devin prieteni. De aia se numeşte omul "animal social". Buun. Vecina de la 3, Arşaluys este chiar de treabă. Mă invită la cafea, încearcă să mă înveţe să tricotez, îmi dă diferite ierburi de ceai când mă doare burta, ce mai, e ca şi o a doua bunică pentru mine. Unde mai pun şi faptul că este defapt din Siria, deci din spyurk, şi este mai interesant să vorbesc cu ea...La fel şi Şuşanik, cu pisica ei haioasă, care doarme cu picioarele în sus şi cu cafeaua pe care mi-o pune în faţă de fiecare dată când mă duc la ea, cu cititul în cafea de rigoare.
Din primele zile, m-am dus şi la Mişa şi Norvard acasă. Armen îmi povestise de ei, că sunt într-o situaţie "specială". Mişa este refugiat din Sumgait, nu are nici un fel de document de identificare, nici buletin (în Arţah nu există buletin sau carte de identitate, în general), nici paşaport, nimic. Soţia lui, Norvard, are paşaport...de Armenia (e vorba de două state separate, doar că unul e mai separat decât celălalt)! De câţiva ani, sunt în proces.
Apartamentul unde stau nu este înregistrat legal pe numele lor şi proprietarul din acte vrea să îi evacueze, pe ei şi pe cei 4 copii ai familiei. Apartamentul, ca defapt toate din Şuşi, era până nu demult în ruină. După război, statul a dat acest apartament spre folosinţă unei familii, în 1994. Această familie a plecat în Stepanakert aproape imediat după obţinerea acestui drept şi nu s-a întors în Şuşi, nu a plătit nici impozit, nici cheltuieli, nimic, timp de peste 10 ani. Mişa împreună cu familia lui a intrat în această ruină în 2007, şi încet-încet a început să o renoveze. I-a pus geamuri şi o uşă, a tencuit o parte din pereţi, ca să fie locuibil cât de cât.
La scurt timp după ce a intrat, foştii proprietari, care acum locuiesc în Stepanakert, şi-au adus aminte că au un apartament în Şuşi şi şi-au exprimat dorinţa de a-l folosi din nou. Nu au făcut un secret nici din faptul că vor să îl vândă.
Deşi mai mult de 10 ani nu au plătit nici un fel de impozit sau cheltuieli, din această perioadă au început să plătească. Bazându-se pe acest fapt şi pe documentul de drept de folosinţă (nu de proprietate, proprietarul de drept este statul, prin reprezentantul său local, primăria!) încă în vigoare, i-au dat în judecată pe Mişa şi pe Norvard, cerând Tribunalului să îi dea afară din apartament, deşi nu aveau dreptul să ceară acest lucru.
De ce nu aveau? Pentru că această familie nu este proprietar de drept, are doar permisiunea de a ocupa suprafaţa respectivă. Proprietarul de drept este primăria. Deci, logic, ar fi trebuit să ceară primăriei ceea ce au cerut Tribunalului. Spun "logic", nu"legal", pentru că se pare că în lege nu este clarificat cine ce drept are(sau nu are) într-o asemenea situaţie, deşi ar trebui să fie.
În primăvara anului curent, procesul a ajuns la Curtea de Apel, unde sentinţa a fost împotriva lui Mişa şi a lui Norvard, specificând că vor fi evacuaţi într-n scurt timp.
Între timp, a ieţit la iveală un fapt care întoarce toată situaţia pe dos. Defapt Mişa are paşaport, pe care este specificat, pe deasupra, că este din Sumgait. Dar este paşaport "roşu", adică sovietic. Şi este păstrat la sediul Poliţiei. Am aflat că paşaportul lui este păstrat acolo şi că nu vor să îl înregistreze nici ca imigrant, nici ca refugiat. Dintr-un singur motiv. A petrecut o perioadă de timp în Rusia, şi cît a fost acolo, a comis o infracţiune. Nu foarte gravă, după cum aflu de la soţia lui ("a lovit pe unu' ",). Dar e infracţiune, şi ca atare, el ar fi trebuit să treacă printr-un proces. Ceea ce nu a făcut. A fugit de proces şi a ajuns în Arţah.
"Dacă îl înregistrez în calculator, în Hayastan se va vedea imediat, şi vor veni să îl ia să îl ducă în Rusia, să treacă prin proces şi probabil să stea la închisoare, pentru că Hayastanul are un tratat semnat cu Rusia, conform căruia infractorii trebuie predaţi. Dacă omul pleacă şi stă acolo în închisoare, familia va muri de foame, cu copii cu tot. Asta vreţi?"- explicaţia pe care o dă şeful secţiei de poliţie. Unde dai, şi unde crapă...
Pentru Mişa şi familia lui, singura soluţie ar fi să caute un apartament cu chirie. Dar de fapt nici aia nu e o soluţie. Omul nu are un loc de muncă stabil, deşi pe strada unde locuieşte există un şantier uriaş de construcţii (se contruieşte un Tribunal mai mare şi mai "haşeng", adică mai frumos, cică...), iar el este...constructor. Dar licitaţia pentru lucrări a fost câştigată de o firmă din Armenia, care îşi aduce toţi muncitorii din Armenia, inclusiv paznicul materialelor...

Ce să mai zici...?

No comment...

... şi totuşi.
Afişul acesta, aflat pe o clădire din Piaţa numită Kalţevoy din Stepanakert, mi-a venit în minte participând la ceremonia de aniversare a 10 ani de activitate a HALO Trust in Nagorno Karabagh....
p.s.: Textul de pe afiş este "Lezvi tesciutiună hişeţnum e: Lerrnayin Karabaghi Hanrapetutiunum petakan lezun haierenn e ", adică "Serviciul de control lingvistic vă aduce aminte: în republica Nagorno Karabagh limba de stat este armeana".

Nimic nou sub soare...

... (le) din Aghdam.





































Am citit pe net (http://en.trend.az/news/karabakh/1698584.html ) cum că "forţele armate armene au violat armistiţiul, trăgând asupra unor poziţii azere din regiunile Goranboy şi Terter, dinspre poziţii aflate în regiunea Aghdam".

Acum cîteva zile am trecut prin Aghdam. Atmosfera generală care domneşte în Aghdam este o atmosferă aproape deşertică.

Peisajul compus din ruine (nici ţipenie de om nu am văzut!) este mai mult decât dezolant...Străzile nu numai că nu sunt asfaltate, nici măcar îndreptate, nivelate nu sunt, hurducăturile sunt la ordinea nu a zilei, ci a minutului.
Ruinele sunt invadate de iarba înaltă şi de tufişuri sălbăticite, iar dacă între două tufişuri şi trei pereţi văd ceva ruginit ce aduce a poartă legat cu un lanţ la fel de ruginit, înseamnă că acolo locuieşte cineva.
Nici nu mă mai gândesc ce apă beau aceşti oameni, dacă au curent electric şi cu ce se încălzesc iarna....
Şi dinspre o asemenea zonă cică au fost lansate atacuri serioase către Azerbaijan, care au necesitat neapărat o reacţie din partea acestuia...

Monte, nu te vom uita...

Monte Melkonian ar trebui să fie un exemplu


nu doar pentru armeni, ci şi pentru toată lumea, în general. Şi pentru cei ce se vor patrioţi, în particular...

S-a născut şi a cresut în SUA, California, ca un copil tipic american. Apoi, ajungând la vârsta întrebărilor şi răspunsurilor greu de găsit, interesul pentru originile sale îi este trezit de una din profesoarele sale de la şcoală - "de unde vii?", apoi, la răspunsul acestuia care indica statul California, o nouă întrebare: "de unde vin strămoşii tăi?". După ce şi-a încheiat studiile universitare tot în California, la Universitatea Berkeley, specializându-se pe Arheologie şi Istoria Veche a Asiei, a părăsit continentul american în primăvara lui 1978 pentru a deveni profesor de limba engleză în Iran. În Iran a participat la mişcarea îndreptată împotriva Şahului, organizând chiar un protest al profesorilor din şcoala unde preda, în Teheran.
Războiul civil din Liban îl găseşte în Beirut, participând la apărarea cartierului armenesc împotriva forţelor de extremă dreaptă. În această perioadă, devine membru al miliţiei Daşnacilor şi participă la mai multe lupte de stradă. Până în acest timp, învaţă limba armeană (pe care nu o cunoştea înainte), adăugând-o la celelalte limbi pe care le cunoştea deja - engleză, franceză, spaniolă, japoneză, turcă , arabă, italiană şi kurdă. Tot în această perioadă o cunoaşte şi pe confidenta şi viitoarea sa soţie, Seta Kbranian.
În 1980, Monte este înrolat în ASALA, organizaţie militaristă care are ca obiectiv răzbunarea pentru victimele Genocidului din 1915 şi care intenţionează să atingă aceste obiective prin metode teroriste - atacarea ambasadelor turciei din diferite ţări, asasinarea diferitor diplomaţi turci, etc. Până în 1983, când ASALA se desparte violent în două facţiuni opuse, Monte participă la operaţiunile acesteia, contribuind, de asemenea, la ziarul organizaţiei, Hayastan.
În Noiembrie 1985, după ce participă la procesul lui Levon Minassian, care jefuise o bancă, este arestat şi condamnat la 6 ani de închisoare pentru posesie de acte false (paşaport fals) şi posesie ilegală de arme. Execută trei ani din această pedeapsă în diferite închisori, apoi ajunge în Yemen, unde o regăseşte pe Seta, cu care va trăi un an şi jumătate ăn diferite ţări din Europa de Est, în relativă sărăcie, fiind martori la dezintegrarea regimurilor respective, unul după celălalt.
În Octombrie 1990, Monte ajunge în Armenia (încă) sovietică şi lucrează la Academia de Ştiinţe, pregătind un studiu monografic despre sculpturile din era Urartiană din peşterile din Armenia şi din ţările vecine. În August 1991, Monte şi Seta se căsătoresc la Mănăstirea Geghard.
Având în vedere atmosfera care domina în Erevan, şi nu numai, lui Monte i-a fost imposibil să nu ajungă la anumite concluzii.
Armenia se afla în faţa unor probleme economice şi politice care deveniseră mai clare şi se acutizaseră. Noile forţe politice, care doreau să distrugă Uniunea Sovietică, aveau să ducă Armenia , în opinia lui Monte, într-o direcţie care nu ar fi făcut altceva decât să exacerbeze criza în care se afla ţara şi să creeze mai multe probleme. Erevanul nutrea iluzii grandioase în legătură cu Vestul, fiind totodată dominat de o atmosferă şovinistă.
Uniunea Sovietică era de acum fără viitor, şi anii care aveau să urmeze, aveau să aducă multe pericole pentru Armenia. Concentrându-şi atenţia şi energia pe Karabagh, a ajuns să aibă convingerea fermă că dacă Azerbaijanul reuşea în a expluza armenii din Karabagh, ar fi înaintat apoi spre Zangezur şi alte regiuni ale Armeniei. "Dacă pierdem Arţakhul, ne apropiem de ultimele pagini ale istoriei noastre", spune Monte.
În septembrie 1991, îl găsim pe Monte în regiunea Şahumyan, în Nordul Karabaghului, unde participă la lupte timp de 3 luni, contribuin d la eliberarea satelor Erkej, Manaşid şi Buzlukh.
În februarie 1992, ajunge în Martuni, în sudul Karabaghului, ca şi comandant regional. Schimbările se fac văzute şi simţite imediat: populaţia se simte mai în siguranţă, pe măsură ce azerii sunt treptat împinşi înapoi şi pe măsură ce aceştia au din ce în ce mai mare dificultate în a bombarda cartierele rezidenţiale ale Martuniului.
În Aprilie 1993, Monte Melkonian este unul dintre principalii strategi militari care a plănuit şi condus, apoi, operaţiunea de capturare a regiunii Kelbajar (Karvadjar), care se află între Karabagh şi Armenia. Forţele armene au capturat regiunea în 4 zile de lupte crâncene, având mai puţini morţi decât inamicul.
Monte Melkonian este ucis pe 12 iunie 1993, în satul abandonat Merzuli, din districtul Aghdam,

şi înmormântat, mai târziu, în cimitirul militar Yerablur, din Erevan.

Pe 12 iunie am avut ocazia să particip la ceremoniile de comemorare care au avut loc în Aghdam, apoi în Martuni.

Ceremonia care a avut loc în Aghdam a fost extrem de scurtă, practic nimeni nu a vorbit, nu s-a întâmplat nimic special, doar o simplă depunere de coroane şi flori lângă peretele unde Monte şi-a dat sufletul. Acest perete a fost păstrat, recondiţionat şi pe el s-au inscripţionat faimoasele cuvinte ale lui Monte:

"Dacă pierdem Arţakhul, ne apropiem de ultimele pagini ale istoriei noastre".

Peretele era flancat de câte un soldat pe fiecare parte. Printre cei prezenţi s-a aflat Ministerul Apărării, Movses Hakobyan, precum şi o delegaţie formată din reprezentanţi ai Asociaţiei pentru Sprijinul Patrioţilor Armeni, asociaţie din Franţa care furnizează materiale şi echipament medical spitalelor militare din Arţah.

Atmosfera mi s-a părut mai mult decât solemnă – dacă ar fi fost muşte pe acolo, le-aş fi auzit. dar nu erau. Era prea cald. Pe drumul ce ducea spre acest loc, am trecut pe lângă una din bazele militare cele mai apropiate de linia de front. Mi se semnala în mod constant de către membrii delegaţiei că „vezi tufişurile alea acolo, la marginea orizontului? Trebuie să fie vreo nu mai mult de 2km. Dincolo de ele sunt azerii”. Eu care niciodată nu am fost atât de aproape de o zonă cu o asemenea semnificaţie, care nu eram familiarizată nici cu armata, nici cu orice ţine de război, tehnic vorbind, am avut o reacţie...hai s-o spun pe româneşte: mi s-a făcut frică.

Dar în jur era o linişte mormântală, un peisaj aproape deşertic. Aghdamul a fost cândva un oraş prosper, un nod comercial, cu 160.000 de locuitori. Astăzi, tot Arţahul are 140.000 de locuitori, iar din fostul Aghdam mai rămâne doar o mare de ruine triste, invadate de ierburi, tufişuri sălbăticite. Pe alocuri am observat şi rodii înfloriţi. De apă potabilă nici nu mai vorbesc...

În Martuni, s-a ţinut o ceremonie de comemorare în casa de cultură. Casa de cultură şi primăria se află uan lângă cealaltă, iar între ele se află o statuie a lui Monte Avo Melkonian. Manifestarea a început cu câteva alocuţiuni rostite de apropiaţi ai lui Monte, foşti soldaţi, mame ale unor soldaţi morţi în război şi de reprezentanţi ai administraţiei locale. Apoi câţiva tineri au interpretat cântece patriotice, precum şi compoziţii proprii dedicate lui Monte.

Însă cel mai impresionant a fost tânărul al cărui nume nu îmi vine în minte, care a cântat Dle Yaman, acompaniat la duduk şi înconjurat doar de lumânări, precum şi câţiva dintre copii de la grădiniţa din Martuni au adus şi ei un omagiu celui care a făcut posibil faptul ca ei să se nască într-o patrie liberă...

10 ani de HALO Trust în Nagorno Karabagh (2)

HALO Trust este o organizaţie umanitară, apolitică, finanţată de Guvernul britanic şi de USAID (Statele Unite) care activează în mai multe zone din lume găsind şi distrugând minele şi materialul de război de toate felurile rămas de după conflictul armat, pentru ca acesta să nu mai poată distruge vieţi.
La începutul lunii iunie a împlinit 10 ani de activitate în Arţah, pe numele său internaţional Nagorno Karabagh. 10 ani de deminaj, 10 ani de potenţiale vieţi salvate, 10 ani în care mai multe mii de mine antipersonal, mine antitanc şi alte tipuri de muniţie au fost distruse.
Cu ocazia împlinirii acestor 10 ani s-a ţinut un eveniment în satul Khachen, la aproximativ 20km de Stepanakert, în districtul Askeran. La acest eveniment au participat aproape toţi angajaţii HALO Trust din NKR (în număr de aproximativ 300), baroneasa Caroline Cox, purtător de cuvânt a Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi prietenă de lungă durată a armenilor în general şi a Arţahului, în particular (această vizită în Arţah a fost cea de-a 70a vizită), preşedintele Bako Sahakyan, Ministrul Apărării, alţi oficiali, precum şi reprezentanţi ai administraţiei locali din mai multe localităţi "curăţate" de HALO Trust.
Oficialii Arţahului, în frunte cu Bako Sahakyan, şi-au exprimat recunoştinţa pentru activitatea sârguincioasă desfăşurată deHALO Trust în ţara lor, subliniind importanţa umanitară (şi nu numai) a acestui tip de activitate, precum şi pentru sprijinul adus de către sponsorii HALO Trust.
Caroline Cox în scurta alocuţiune rostită, a subliniat încă o dată importanţa activităţii de deminaj şi de neutralizare a oricărui tip de material militar rămas de după război, exprimându-şi, de asemenea, speranţa şi convingerea că în scurt timp Arţahul va fi curăţat în totalitate de orice material de acest fel.

Apoi a urmat o scurtă demonstraţie, în cursul căreia s-a arătat modelul după care se efectuează operaţiile de deminaj, s-a prezentat echipamentul specific folosit, precum şi câteva exemple de mine antipersonal, mine antitanc şi alte tipuri de material militar. Neutralizat şi total inofensiv, bineînţeles.
Totul a decurs bine, cu excepţia aspectului legat de traducere, după umila mea opinie. Sau lingvistic, dacă vreţi. Înafară de preşedinte şi de încă un oficial al cărui nume nu îmi vine în minte momentan, toată lumea a vorbit în limba rusă. Preşedintele a vorbit în limba armeană...
Când a vorbit Lady Cox şi apoi doi reprezentanţi din conducerea HALO Trust, de naţionalitate britanică, traducerea pentru oficialii Arţahului şi pentru restul publicului, s-a făcut...spre limba rusă!
Când aceşti oficiali au vorbit în limba rusă, traducere spre limba engleză nu s-a făcut!
Cel puţin eu nu am auzit-o. Dacă s-a făcut, probabil s-a făcut numai exact pentru Lady Cox, care stătea în primul rând...iar eu eram exact în ultimul.
Ehhh..... :)

10 ani de HALO Trust în Nagorno Karabagh (1) ...

Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba...

Se apropie ziua de naştere a bunicii, de aceea mă gândeam să îi fac un cadou. Cum nu sunt acolo, ce altceva i-ar fi mai plăcut şi mai drag inimii decât câteva poze...? Le aleg, le pun pe un stick usb şi mă duc în Stepanakert la un studio foto unde le dau la tipărit. Mi se spune să mă întorc peste câteva zile. Buuun..
Alaltăieri având diverse treburi de rezolvat, m-am dus şi să scot pozele. Care erau gata, frumos aliniate într-un plic. tip În mod normal pe plic trebuie să scrie de unde vien comanda. În cazul meu este o comandă din Şuşi. Doar că... pe plic nu scria Şuşi! Scria *ŞuşA* !!!
Ştiu că numele ăsta era numele dat de către turco-azeri oraşului nostru, apoi preluat de către sovietici şi circulat în acest fel. Deşi e un incident minim, beculeţul meu de spyurkahay (armean din diaspora) patriot mi s-a aprins la vederea acestui nume...
Şi mi-am adus aminte apoi de înregistrarea primei slujbe oficiate după război cred că în mănăstirea Amaras (pe care încă nu am avut norocul să o văd din păcate), unde cineva (nu am înţeles dacă era preotul în timpul predicii sau era exact după sfîrşitul slujbei, cineva care nu era preot, dar nu contează), unde cineva zicea aşa: "piti sovorenk, piti hay darnank! " adică "trebuie să învăţăm din nou să fim armeni ".
Gură de aur a avut omul ăsta...