10 ani de HALO Trust în Nagorno Karabagh (1) ...

Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba...

Se apropie ziua de naştere a bunicii, de aceea mă gândeam să îi fac un cadou. Cum nu sunt acolo, ce altceva i-ar fi mai plăcut şi mai drag inimii decât câteva poze...? Le aleg, le pun pe un stick usb şi mă duc în Stepanakert la un studio foto unde le dau la tipărit. Mi se spune să mă întorc peste câteva zile. Buuun..
Alaltăieri având diverse treburi de rezolvat, m-am dus şi să scot pozele. Care erau gata, frumos aliniate într-un plic. tip În mod normal pe plic trebuie să scrie de unde vien comanda. În cazul meu este o comandă din Şuşi. Doar că... pe plic nu scria Şuşi! Scria *ŞuşA* !!!
Ştiu că numele ăsta era numele dat de către turco-azeri oraşului nostru, apoi preluat de către sovietici şi circulat în acest fel. Deşi e un incident minim, beculeţul meu de spyurkahay (armean din diaspora) patriot mi s-a aprins la vederea acestui nume...
Şi mi-am adus aminte apoi de înregistrarea primei slujbe oficiate după război cred că în mănăstirea Amaras (pe care încă nu am avut norocul să o văd din păcate), unde cineva (nu am înţeles dacă era preotul în timpul predicii sau era exact după sfîrşitul slujbei, cineva care nu era preot, dar nu contează), unde cineva zicea aşa: "piti sovorenk, piti hay darnank! " adică "trebuie să învăţăm din nou să fim armeni ".
Gură de aur a avut omul ăsta...

"Until now Armenia, Artsakh, Diaspora are united"...

I could not disagree more. Unfortunately. Sadly...

In what concerns Armenia, several hayastantsis have told me ( so i heard this with my own ears!) that they have no problem with karabagh ( they don’t even use the real Armenian name for it!!!) going back and being taken back by the turks, i was told that ‘karabaghtsis screw goats’ and that ‘turks should come and take karabagh back. that is what those dirty karabaghtsis deserve. look what serjik and kocharyan, the two karabaghtsis did to our beautiful country they destroyed it. how beautiful it was before and now it is all destroyed!!” and i was also told that “who loves karabagh and karabaghtsis is my enemy. i really don’t like them!”. All of this by differents Armenians!!! Hayastantsis!!!

On the other hand, some Artsakhtsis prefer to leave and search for a greener pasture elsewhere, or prefer to sit and do nothing but received different kinds of humanitarian aid or social aid from the State…

I myself am a Diasporan, i know how the majority of Diasporans feels and react when it comes to Artsakh. I am one of them.
“Artsakh the Holy Land” , Artsakh, the land of heroes”, “we won’t surrender not even an inch of the liberated lands” and so on. this is the kinds of slogans you hear, and read.
But how many of the 7millions Diasporan Armenians would actually move to these ‘liberated lands’ and start a new life there and contribute to making sure they won’t be lost to the enemy again..? How many…?
In the south of Artsakh, there are hundreds of hectars of unoccupied, uninhabited lad. The same goes for farmland. How many of spyurkahays would move there and invest in the agriculture or practise it just for their families…?
Where is the Miasnutyun here…???

Îşi imaginează cineva că ar mai fi fost ales Băsescu dacă pensiile şi salariile ar fi fost micşorate în 2009?

de Stelian Tănase

Situaţia politică din România s-a schimbat radical după declaraţia rostită de Traian Băsescu la teve în urmă cu două săptămâni. Preşedintele şi ai lui au pierdut mult din popularitate şi, ca efect, au intrat în defensivă. Atmosfera s-a schimbat complet.

Bucureştiul părea până acum 15 zile o insulă ruptă de realitate. Aflam despre ce se întâmpla-n jur fără să avem aerul că suntem cumva atinşi de criză. Băsescu chiar a negat că ar fi una. Acordul de anul trecut cu FMI ar fi trebuit să pună în gardă măcar pe cei care ne conduc, să îi alarmeze şi să facă ceva. Tăierea cozii mâţei ca să nu intre frigul în casă trebuia făcută odată cu primirea primei tranşe. Lucrul nu s-a întâmplat şi nu e un secret de ce. Familiarizaţi cu prăpastia spre care ne îndreptam, câteva capete pătrate din spatele uşilor închise au hotărât să ascundă adevărul. Motivul: ne găseam în an de alegeri şi electoratul trebuia anesteziat. Îşi imaginează cineva că ar mai fi fost ales Băsescu, dacă pensiile şi salariile ar fi fost micşorate în 2009? Au fost complicităţi mari atunci la vârful partidelor implicate în cursa pentru Cotroceni. Stafurile de campanie au considerat că Geoană şi Băsescu - principalii candidaţi (PSD şi PDL erau partenere în guvern) - au şanse mai mari să câştige inima şi votul capului de locuitor, dacă plasează banii FMI în salarii şi pensii, dacă măresc cheltuielile publice şi angajează mii de persoane în aparatul birocratic. Aşa s-a amânat rezolvarea problemei pentru după alegerile prezidenţiale. Prostul trebuia mituit. Candidaţii şi partidele lor au câştigat timp, dar s-a pierdut o oportunitate mare de a plăti un preţ mult mai mic. Măsurile de austeritate erau inevitabile, dar luate anul trecut - populaţia ar fi făcut mai puţine sacrificii.

Nu guvernanţii, îmbogăţiţii de război, parveniţii peste noapte, elita politică, profitorii ireductibili ai tuturor situaţiilor tulburi plătesc preţul enorm al ieşirii din criză, ci amărâţii dintotdeauna, fraierii, pălmaşii, sărăntocii vor achita factura după tot acest „dezmăţ".

La începutul anilor '80, premierul polonez Mieczysław Rakowski - după lovitura de stat de la 13 decembrie 1981 a generalulului Jaruzelski -, într-o negociere cu occidentalii care impuseseră embargo, a declarat cinic: „Nu noi (cei de la putere) suferim. Noi găsim întotdeauna un colţ de pâine albă de mâncat, ci poporul! Pe el îl pedepsiţi". Cam la atât se reduce morala celor care ne guvernează în aceste zile. Regula e: scapă cine poate ! Situaţia politică net schimbată se reflectă în esenţă în aceasta. Confruntaţi cu situaţia extrem de grea în care o mână de politicieni au aruncat ţara prin lipsa lor de prevedere sau din calcul idiot şi meschin anul trecut, victorioşii trebuie acum să facă ce au refuzat o vreme, când au sperat într-o minune. Adică, economiile occidentale să îşi revină şi să angreneze şi biata Românie în siajul lor. Aşa ar fi ieşit din criză fără să plătească preţul politic, spunea acest calcul fantezist. Minunea, din nefericire pentru cei mulţi, nu s-a produs, şi acum, vor/nu vor, guvernanţii trebuie să iasă din „încurcătura" produsă chiar de comportamentul lor iresponsabil. Caraghios e că nici acum, în al 12-lea ceas, nu s-au trezit. Fiecare încearcă să îşi micşoreze costurile proprii şi să paseze povara pe umerii celorlalţi. Te apucă râsul-plânsul când vezi preocuparea obsesivă de a se dezvinovăţi, de a se ascunde de presă, pentru a-şi micşora costurile - ca şi cum ei ar plăti ceva. Sunt deja cu gândul la alegerile din 2012, speriaţi doar să nu fie goniţi din ministere de presiunea străzii. În rest, sunt bine mersi, ceea ce vă dorim şi dvs.

http://www.adevarul.ro/stelian_tanase_-_opinii/Coltul_de_paine_7_264643539.html

Altă Mărie cu aceeaşi pălărie sau acelaşi spirit în două corpuri

Artur Mkrtchyan, primul preşedinte al Karabaghului, este ales pe 6ianuarie 1992, pe timp de război, şi îşi exersează funcţia timp de 97 zile. Despre relaţia dintre Armenia şi Karabagh, Mkrtchyan spunea că "este acelaşi spirit în două corpuri". Având în vedere "trecutul comunist" al celor două state, nici că se putea formula mai apropiat de adevăr!
Cine vrea să intre în Karabagh, trebuie să aibă permisiunea organelor competente ale guvernului acestuia, permisiune concretizată printr-o viză. Viza este acordată pe doar două căi - fie de reprezentanţa (nu ambasada, că doar Karabaghul este un stat nerecunoscut pe plan internaţional!) din Erevan, fie direct de Ministerul de Externe din Stepanakert.
Deşi Karabaghul nu este recunoscut ca stat independent, are "reprezentanţă" nu doar în Erevan, ci şi în Statele Unite, în Franţa, în Rusia şi în Liban, care în mod normal ar trebui să acorde viză de intrare în Karabagh doritorilor, aşa cum o fac ambasadele Armeniei pretutindeni în lume, în condiţiile stabilite de lege şi de acordurile dintre Armenia şi ţările respective.
O altă posibilitate de a obţine viza de intrare în Armenia este în aeroportul internaţional Zvartnoţ, la intrarea în ţară. Deşi Karabaghul nu are aeroport internaţional, graniţe are, ca orice alt stat – la nord şi la est cu Azerbaijanul, la sud cu Iranul şi la vest cu Armenia. Singura graniţă funcţională este cea cu Armenia, iar punctul de frontieră se află în coridorul montan îngust din districtul Lacin, pe numele său armenesc Kaşatah. În mod normal, şi aici ar trebui să existe posibilitatea de a obţine viza de intrare. În acelaşi mod normal am intrat şi eu...fără ca cineva să mă întrebe de sănătate timp de 6 ore şi jumătate, cât a durat drumul de la Erevan la Stepanakert. Am obţinut apoi viza de la Ministerul de Externe, fără nici un fel de problemă. Acolo mi se reaminteşte că viza mea de Armenia va expira şi că va trebui să mă ocup şi de această problemă. Dar când se pune problema de a intermedia prelungirea acesteia sau obţinerea unei vize pe termen lung, răspunsul pe care îl primesc este fără drept de apel - "Nu vă putem ajuta. Nu putem face acest lucru. Suntem un stat separat".
Peste câteva zile, particip la lansarea publică a website-ului dedicat lui Artur Mkrtchyan, în cadrul Parlamentului. Website-ul este realizat de organizaţia "Ahavni" (porumbel, în lb. armeană), iar prezentarea are loc cu ocazia aniversării a 18 de ani la moartea lui Mkrtchyan. Mă prezint la Parlament mai repede decât ora de începere, astfel am posibilitatea să vizitez biblioteca Parlamentului. Spre surprinderea mea, în proporţie de 95%, fondul bibliotecii este compus din publicaţiile periodice ale instituţiilor statului (atât din Karabagh cât şi din Armenia) – cum ar fi, de exemplu, echivalentul Monitorului Oficial din România – , din Codul Civil din Armenia, din Codul Penal din Armenia şi alte legi din Armenia, iar restul de 5 la sută cuprinde fie cărţi referitoare la conflict, fie cărţi ce tratează Chestiunea Armeană, în general. Şi aproape un sfert din acest fond este în limba rusă (dacă nu mai mult).
Atmosfera se poate caracteriza cel mai bine parafrazându-l pe Eminescu:
"Cum nu vii tu, Artur, doamne,
Ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete,
În smintiţi şi în mişei"...

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg

Adică acasă calculăm într-un fel, ne imaginăm într-un anume fel, şi când ajungem la faţa locului, totul se schimbă, ne dăm seama că cel puţin o parte din percepţiile şi calculele “de acasă” erau complet greşite, că ceea ce aveam în gând când am făcut acele calcule nu era tocmai adevărat.Pentru că informaţia pe care o aveam când am făcut acele calcule fie nu am primit-o de unde trebuia, fie nu am primit-o când trebuia, fie nu am primit-o cum trebuia.
La fel şi cu “vigeac”-ul (starea/situaţia generală) din Karabagh. Sunt în Erevan, a doua zi după marşul comemorativ cu torţe spre Ţiţernakaberd , de pe 23 seara. În vizită la o veche prietenă, pe care nu o mai văzusem de multă vreme, stăm la o cafea, la un moment dat, mi se pune o întrebare care mă surprinde - “Şi spune, cum este situaţia pe acolo prin Karabagh? ”.
“Cum adică situaţia? Ce situaţie?”, întreb eu oarecum contrariată. “Păi situaţia, în general. Ştii, am auzit la televizor că se pregătesc de război, că soldaţii mărşăluiesc tot timpul pe stradă”.
Eu, ca “spyurkahay” (armean din diaspora), înainte să vin aici, îmi imaginam că înafară de diferenţele lingvistice, nu are cum să fie prea multă diferenţă între hayastanţi (armeni din Armenia) şi karabaghţi (armeni din Karabagh), “că doar trăiesc aproape în acelaşi loc, respiră acelaşi aer şi beau aceeaşi apă”. Mai mult, credeam că cineva care locuieşte în Erevan, trebuie să fie mult mai bine informat decât mine în ceea ce priveşte Karabagh-ul, deoarece e mai aproape de Erevan decât de România.
Această întrebare, ce mi s-a pus după o lună de trăit în Karabagh, mă face să îmi dau seama de un lucru – dintre conaţionalii noştri, fie din diaspora, fie din Armenia, cei care au acces şi la alte informaţii decât cele oficiale, cele vizibile, ştiute de toată lumea, sunt destul de puţini. Iar cei care cred că nu toate aceste informaţii sunt adevărate sau suficiente sau relevante, cei care vor să vadă că şi dacă ţara arde, baba nu se (mai) piaptănă, sunt şi mai puţini.
Dacă în mass media marea majoritate a articolelor referitoare la Karabagh tratează doar negocierile şi starea în care se află acestea sau comemorarea diferitelor evenimente legate de război (masacrele din Sumgait, din Baku, eliberarea Şuşiului ş.a.m.d.), înseamnă că nu există altceva ce merită să fie menţionat, înseamnă că înafară de faptul de a fi subiectul unui conflict cândva sângeros, dar acum îngheţat, Karabaghul nu are nimic altceva care să prezinte interes...? Dacă se vorbeşte doar despre negocieri şi despre atitudinea belicoasă a Baku-ului, înseamnă că oamenii din Karabagh în loc să ducă o viaţă normală, trăiesc cu frica în sân?
Da, într-adevăr, negocierile sunt în curs. Da, într-adevăr, lobby-ul ambelor părţi este puternic. Da, într-adevăr, Azerbaijanul dă dovadă de tot mai puţină răbdare (cel puţin aşa spune). Dar mâine, oamenii îşi vor relua viaţa.
Mâine, Slavik îşi va deschide din nou cele două magazine. Mâine la ora 8 dimineaţa, pantofarul Armen îşi va deschide din nou atelierul, va mai confecţiona încă x perechi de pantofi şi seara la ora 11 îl va închide, cum a făcut şi ieri. Mâine în brutăria lui Armine şi a lui Norik se vor coace din nou zeci de gata delicioase, care apoi vor lua drumul magazinelor. Mâine, Mişa va urca din nou pe şantier, pentru ca apoi seara să se întoarcă acasă rupt de oboseală. Mâine, la ora 7 dimineaţa, şoferul Oleg va conduce prima marşutka spre Stepanakert, pentru a fi apoi urmat de Mihail, celălalt şofer. Mâine, la ora 8 dimineaţa, Suzi, Narek, Lilit, Lusine, Garik, Anna şi Anuş se vor duce din nou la şcoală. Şi vor fi la fel de zburdalnici, de neastâmpăraţi, vor fi aceeaşi ştrengari care au fost şi ieri. Mâine, Şuşan o va invita din nou pe Nune la cafea.
Şi viaţa va merge înainte.

Three Apples: My Avatar Will Sink Your Titanic

BY PAUL CHADERJIAN

Everyone is always measuring our worth with units of money.

Our employers tell us we are worth this much. We tell our clients we want that much for our time. And some random illogical and unstable marketplace algorithm puts a price tag on the cost of our health care.

We’re not just the victims in this scheme but also the victimizers. We’re always trying to guess how much people are bringing in annually. We’re blurting out the square-footage of our homes and offices, guesstimating the price of other people’s rides, assessing their couture and bling, and readily announcing our children’s tuition.

We’re always doing the math like TV channels that count wealth all day long. We’re like conglomerates tallying totals at the box office. We’re gauging the successes of our community by the number of attendees at events rather than the experiences of those attendees or the work accomplished through our fundraisers.

Armenian life in the modern century has become a telethon of quantity over quality, material over substance.

We seem obsessed, like Western Civilization, with things, material, and having more and having better. We are fixated on our material and financial wealth.

And in a community where the children of have-nots from the Genocide and have-nots from Soviet Armenia suddenly have a lot, most of us think our things are more impressive than our soul and our mind.

So where there is money, we pay our respects. Where there is wealth, we listen. Where there is gaudy abundance, we gawk.

Not just that, but we make our rich into our gods. We make our big donors into our community’s wisest elders. We let our benefactors, by default, set our community agenda and values.

Those with money can be Armenian broadcasters, beam into our living rooms, and set our moral and cultural compass. Those with money get to speak on our behalf to Sec. of State Hillary Clinton about our community’s collective concerns regarding the Homeland.

Those with money can buy popularity for themselves, the artists they sponsor, and some rich Armenians even try rewrite our history like the Turks.

Not that our rich aren’t wise and experienced in our materialist society, but they may or may not be in touch with the masses like me and you, our concerns, issues, and struggles.

Remember, businesses and corporations have no souls, and we shouldn’t follow soulless models of operation to deal with our community and our issues. Businesses are created to make money, but communities are created to protect individual.

Can the affluent truly and successfully advise or dictate my tastes, thoughts, and opinions about all things Armenian? And why is every Armenian organization lusting after Kim Kardashian as its mascot? She’s a pleasant girl but does not represent me.

This is the kind of healthy dialogue that is missing in our community. We seem to have little ‘internal communication,’ and everyone seems satisfied with other people’s decisions, morality, and measurements of success as a community and as Armenians.

Not only is there little dialogue between our elders – the generous donors – and the masses down here where I live, but we seem to have no culture for allowing individual members of our community to have a voice.

Witness all the comments after these columns that confuse these commentaries for news articles and journalistic reporting. Witness when I recently reviewed a television show in this column and was called impish and a narcissist.

Not only do some in our community confuse commentary with reporting, but they have the audacity to sit at home and decide that these columns are worthless and should not be printed.

Obviously, some of us still live in Soviet China where there’s only one way to see the world, where people don’t have a voice, and where only a selected few have the authority to represent us.

Grassroots organizations and grassroots news media with activists and contributors from all walks of our community is a better way of life.

The Armenian National Committee of America (ANCA) comes to mind. This organization is the closet thing we have to a democratic approach to managing our existence. This organization is the best way we can collectively set our agendas and define our priorities as a people, as a Diaspora, and as a community.

If you truly care about who we are as a collective, then get involved with your local ANC chapter, speak up about your local, regional, and national priorities, agendas, needs, and yes, dreams. Make sure your community is informed, influence your local organizations to do the right thing, educate others, and set our collective agenda with your peers.

Another way to create what corporations call ‘internal communications’ is what this column is about. This column is about how our culture, which has a centuries-old tradition of telling stories, isn’t doing a lot of organic story-telling.

The street stories and our ‘people’ stories are not getting recorded in this age of 140-character Tweets or Facebook updates. We have hundreds of friends and lots of contacts, but what good are they if they only accept our glam shots from parties and weddings or ‘like’ our PR on how great we are doing with all of luxury cars and our bling?

Who are we beyond the poses and postures and all the kudos and happy, smiley faces? Who are we beyond the ’sold out’ community events and the weddings and banquet halls that go one above another week after week?

Is there anyone who is not successful or anything we do as a group that fails? Do we ever organize events that weren’t better than last year or bigger than ever before? Has anyone had a low turnout for their Armenian festival or cruise?

If something is sold out or if I’m not being invited to your party or wedding, then why are you telling me about it? Are you rubbing it in my face because I know I can’t go to your event? Can anyone be real anymore? Does anyone remember being human versus being a soulless corporation where how much money we earn at the end of the day or after the fundraiser is all that matters?

Where is the real, the organic dialogue of about the stories of modern Armenians? Where are the cares and concerns of a 21st century Armenian layman written? Who is chronicling the hardships of noble hard-working men and women who are earning living wages and raising children while struggling to keep their culture alive?

We may know each other’s projected stories, but do we know our collective story? Should we not know various facets of our individual and collective struggles so that we can respond to our collective needs?

A psychology professor once told my class that when two people — say Adam and Eve — sit face-to-face at a table, there are actually six players at that table. The first and second characters at the table are the real Adam and Eve. The third and fourth characters at the table are the two individuals the real Adam and the real Eve are projecting. The fifth and sixth characters at the table are the Adam that Eve is perceiving and the Eve that Adam is perceiving.

If that’s the dynamic of modern man, how can we not be estranged from our own community? How can we, you, and me not be confused about who and what our community is? Are we the people we think we are, are we the people we are projecting, or are we the people we’re being perceived as?

The only way we will ever know who we are as a community or as a people is by sharing our real stories with one another. The only way is through organic storytelling.

Last Sunday, in a random, empty warehouse in Atwater Village, on the wrong side of the railroad tracks, the vision of two sisters, Adrineh and Karineh, brought together a small group of us, and we told our stories.

There were no ads in the papers. There were no commercials on our local digital cable channels. There was no budget.

A dozen of us got up one by one and read our ten-minute-long stories under the title, “I went all the way to Armenia, and all I got was a lousy T-shirt.” The title was meant to be humorous, perhaps alluring, but the theme was genius.

We had to tell stories of our experiences of Armenia, of our Homeland. And the range of stories that rang from the microphone that night were nothing but the truth about who we are as a people.

Nazo spoke of reciting the Lord’s Prayer when his turn came to make a toast at a wedding a cab driver he met that day invited him to attend. Lory recalled liking Soviet Armenia only after getting to swim in one of Yerevan’s fountains as a child.

Sam talked about his dream of ancient gods sending him geometric formulas of ancient knowledge that float in our DNA’s. Allen talked about Diasporans running a summer camp for kids in Gyumri.

Some of these stories were funny, others were touching, and some inspiring. But more importantly they were our people’s stories. They were stories that may have not fit anywhere in our newspapers, in a Facebook entry, at a lecture, or around the banquet table at a wedding. Yet, there were truths that needed to be heard in each of these stories, patterns unveiled that allowed the readers and those in the audience to relate to one another and to our collective experience as Armenians.

We told stories that night, and we built a community like in the old days. We told stories like they used to around camp fires, around fireplaces or Pagan hearths. We told stories like we did before the Internet, before television.

In the great Armenian tradition of story-telling, the Gregorian sisters executed another installment of their Siroon Storytellers. They succeeded in bringing Armenians from various walks of life face-to-face. They succeeded by creating dialogue, breaking barriers, and providing a night of entertainment that beat any mega-block buster [fill in a title here].

Stories are what communities are about, after all. Stories are what unite us and make us one. We go to the movies, to church, or sports arenas to worship together, to laugh together, to mourn together, and to feel connected. And our individual stories spoken to our neighbors and to our friends end up defining us in the here and now.

So where are your stories – your real stories? Where are you writing them, sharing them? Who is validating and acknowledging them? And why aren’t you contributing to our collective consciousness of what it means to be an Armenian in 2010, in our corner of the Diaspora? Why aren’t you providing your two cents to who we are as a people, who we should be, and what we should aspire for?

And where this all started was when I ordered a pizza the other day, and the worn and torn, gray-haired Armenian man who showed up at my door said, ‘Do stegh es aproum (You live here)?’

It took me a second to understand what was happening, that he was Armenian and I was Armenian, and that he knew I was Armenian.

I was his last stop after a 12-hour day, and this stranger had been wanting to tell his story — a story of migrating from Yerevan, saving up enough money to buy his own Domino’s franchise, baking and delivering seven-days-a-week, and barely being able to care for his family and pay his property taxes.

His story had been bottled up perhaps. Maybe he’d been driving around with his story for hours, maybe days, maybe years. And he had to tell it to the first friendly face (or familiar face?) he had seen that day. And tell, he did.

I stood there holding my box of pizza, listening with great interest to a member of my own community exhaling his soul out to me, saying no one had told him it would be this difficult in America.

Did he have regrets? Did he have hope–perhaps. But he indeed had a need to talk, to tell, to share with another Armenian soul in this vast global wasteland of impersonal addresses that were consuming his pizzas without validating his soul, his substance.

Perhaps stories like my pizza man’s don’t get into the newspapers of our day and don’t get communicated to those who need to hear them in the Homeland. Maybe they are heard through the word-of-mouth media and taken for granted by Yerevani families watching us on yachts, in lavish banquet halls and in mansions on their TV screens and dreaming of leaving the Homeland for greener pastures.

That’s another column.

But for now, this question. What if we all allowed ourselves to take a chance once-in-a-while and told our story like my pizza delivery man? What if you were that emigrant delivering a pizza past ten o’clock one night and took a chance, stood outside another Armenian’s door and told your story?

Wouldn’t that just make us closer, our community tighter, and our world smaller, less hostile? Wouldn’t that help us help each other?

… And seven million apples fell from heaven: one for the storyteller, one for him who made him tell it, one for you the reader, and one for each individual Armenian in the our world today.