Հայ հարեվանը...

... երբ չգիտես, ոնց պիտի  զաքատով բանկաներ փակես, համբերաբար բացատրում է:

... երբ չգիտես, ոնց պիտի մուրաբա եփես, նորից համբերաբար բացատրում է:

... երբ դու ելեկտրական օջախ ունես, որի փրովոտը վարվեց հենց այն ժամանակ, երբ ամենավրազ եր ինչ որ մի ճաշ սարքելու, որովհետև երկու ժամից հետո հյուրեր ունես, ինքը մեծահոգաբար առաջարկում է որ ճաշդ վերջացնես եփելու նրա գազօջախի վրա, քեզ այսպես փրկելով:

...երբ ընտանիքիդ օտար երկրներում ապրող անդամներից ծանրոց ես ստանում, ուրախությամբ միասին եք բացում այդ ծանրոցը և նրա ամեն մի մասը նայում:

... երբ երեկոները չես ուզում բաժակ թեյդ մենաք խմես, միասին եք խմում և արևածաղիկ խրթխրթալով հավեսով բամբասում եք: J

...երբ ամուսնուդ հետ գրվել ես և ուզում ես լիցքաթափվես, մի բաժակ սուրճ խմելով, ինքը քո սաղ դարդերդ լսում է:

...երբ շուտով հյուրեր ես ունենալու, բայց չես հասնում տունը տեսքի բերես, առաջինն է օգնելու:

...երբ փորդ քթիդ տակ է հասնում արդեն, առաջինը, որ առաջարկում է տան գործերով օգնելու ինքն է:

... երբ սրտիդ տակ մի այլ կյանք է շնչում, ինքն է առաջինը, որ խորհուրդներ է տալիս, ինչպես պիտի քեզ նայես կամ չնայես:

... երբ երեխադ լույս աշխարհ է եկել, ինքն առաջինը շնորհավորելու:

...երբ դու և ճաշ ունես սարքելու, և  փոլը սրփելու, և փոշին մաքրելու, և լվացք անելու, և արդուկ անելու և սեղան գցելու, բայց երեխադ հանգիստ չի մնում, ինքն է նորից եզ փրկում:

...իսկական հարեվանն է:

Arţah: 20 ani de independenţă. Apel la responsabilizare

În luna septembrie 2011, Republica Arţah sărbătoreşte cu mare pompă şi fast 20 de ani de independenţă şi uniunea de facto cu Armenia. Dar este evident că populaţia nu se simte mai în siguranţă decât înainte. Mai rău, dinamica virtuoasă nu s-a declanşat niciodată şi, în 20 ani de repopulare, Arţahul a văzut exodul a 60000 dintre cetăţenii săi – chiar şi aceia care făcuseră mari sacrificii pentru a-şi câştiga libertatea. Pacea a răpit speranţa într-un viitor mai bun.

Toţi indicatorii economici fundamentali sunt într-o stare critică. Deficitul public depăşeşte 30% din PIB. Datoria externă (volumul total al creditelor acordate de către Armenia) depăşeşte în 2011 200% din PIB, chiar dublu  dacă integrăm aici şi bugetul pentru apărare (neinclus în bugetul de stat), diferite colaborări între ministere din Armenia şi Arţah, lucrări publice finanţate de către sponsori din exterior…În acelaşi timp, veniturile fiscale generate de aceleaşi cheltuieli alimentează acelaşi buget de stat.  

Spune că Arţah a beneficiat de mai mult de un miliard de dolari de fonduri umanitare şi alte investiţii nerambursabile. Cu ce rezultat ? Electrificarea încă nu este terminată, mai multe zeci de sate încă nu au acces la apă potabilă (pentru că reţelele cuprinse în actualele proiecte sunt cele care deja funcţionează sau care au fost renovate în trecut), regiuni întregi nu dispun de linie telefonică (deci nici de internet, un factor esenţial al deschiderii către exterior), drumurile rurale sunt încă impracticabile, iar terenurile agricole nu sunt irigate… Pe scurt, este ca şi cum fondurile di nexterior ar fi lipsite de putere…

Este timpul de a pune capăt politicii sociale (de asistenţă) şi de a prioritiza acţiunile în funcţie de priorităţile evidente (curent electric, apă potabilă (în satele unde lipseşte în totalitate), drumurile impracticabile). Fondurile exterioare trebuie să înceteze să mai finanţeze confortul nostru şi să rămână la proiecte care corespund nevoilor noastr imediate, fără exagerări grosolane. Sunt multe exemple în acest sens. Este timul să ne schimbăm radical practicile de lucru şi de management.

Când va exista un buget de stat care să separe cheltuielile de funcţionare şi cele de investiţie, pentru a autofinanţa cheltuielile zilnice din veniturile locale şi pentru a coordona mai bine cheltuielile de investiţie printr-o utilizare mai eficientă a resurselor oferite de actori externi ? Doar cu acest preţ republica Arţah va deveni stăpâna propriului său viitor, ştiind că fondurile pe care le primeşte reprezintă tot atâtea resurse care lipsesc altundeva.

Pentru cât timp vor fi capabile resursele externe să ne finanţeze economia ? Pentru cât timp ne vom puta permite să risipim resursele disponibile ? Acesta nu este un model viabil. Este un limbaj al raţiunii. Dacă viitorul ţării depinde de renovarea infrastructurii sale de bază, atunci îmbunătăţirea colectării impozitelor este de datoria statului, precum şi o reevaluare completă a managementului resurselor publice, pentru a-şi putea permite să sprijine întreţinerea infrastructurilor existente şi renovarea celor vechi. Pe termen scurt, schimbarea politicii economice pentru a lupta împotriva importurilor şi a favoriza exporturile pin politici inovatoare şi voluntare, cu scopul ca mana deficitului balanţei comerciale să contribuie la creşterea veniturilor populaţiei locale şi accelerarea dezvoltării.

Ni se spune că este nevoie de miliarde pentru a reconstrui Arţahul.  Creditorii şi sponsorii actuali nu dispun de asemenea mijloace. Fondurile umanitare nu pot sprijini totul. Prin urmare, trebuie să se străduie să se asigure că cele mai mici sume creează cele mai importante mijloace de dezvolate, pentru a favoriza creşterea veniturilor satului. Dezvoltarea depinde nu atât de finanţarea exterioară, cât de gestiunea corectă a resurselor disponibile în interiorul ţării.

Sponsori, fiţi responsabili,  cereţi celor cărora le incredinţaţi donaţiile voastre să vă dea de seamă (rezultate în ceea ce priveşte dezvoltarea şi creşterea indusă). Asiguraţi-vă că sunt gestionate la fel de serios precum au fost şi eforturile şi atenţia dvs care le-au generat.

Intermediari, fiţi responsabili,  gestionaţi independent fondurile care vi se încredinţează, iar dacă aveţi posibilitatea de a avea reprezentanţi locali, reamintiţi-le că sunt reprezentanţi ai unor Organizaţii Non Guvernamentale (ONG).

Reprezentanţi ai statului, fiţi responsabili,  aşteptaţi mai puţin din exterior şi cereţi mai multe eforturi şi mai multă implicare din partea concetăţenilor dvs. Faceţi-i responsabili pentru activităţile şi pasivitatea lor. Fiţi un exemplu, deasemenea.        Cetăţeni, fiţi responsabili,  salvarea voastră este în mâinile voastre, nu aştepţaţi războiul ca să fiţi gata de sacrificiu. Viitorul copiilor voştri este în joc. Pacea se construieşte zi de zi, nefiind materialist şi neaşteptând recunoştinţă şi aprobare din partea vecinului pentru a face ceva util pentru toată lumea.

 Care sunt bogăţiile materiale într-o ţară ameninţată cu distrugerea totală ? Ştiind că Azerbaijanul încă nu a renunţat la război, războiul nu s-a terminat. Războiul este o chestiune serioasă, nimeni nu are dreptul să se odihnească. Dorinţa de a trăi bine astăzi este o slăbiciune care ne-ar putea costa scump mâine. Nu avem luxul de a ne permite acest lucru.

Visez la ziua în care cetăţenii Arţahului se vor implica voluntar în proeicte comune, politicienii îşi vor asuma anumite riscuri, iar sponsorii şi intermediarii lor îşi vor lua în serios actele de caritate…

Armen Rakedjian,

Preşedinte al Organizaţiei «Aravni»

Non plus ultra

Recent am vizionat o serie de documentare
referitoare la conflictul din Arţah. Într-unul din ele am văzut un interviu dat
de unul dintre cei mai mari istorici ai Arţahului contemporan, Bagrat
Ulubabian. Printre altele, Ulubabian spunea că “a amâna să faci ceva înseamnă a distruge întreaga muncă sau a renunţa la ea”.

În cazul unei ţări cum este Arţahul – să nu uităm că un armistiţiu nu înseamnă un tratat de pace – cea mai bună armă este publicitatea, faptul de a fi cunoscut, de a ieşi astfel din izolarea pe care adversarul doreşte, evident, să ne-o impună.

Din acest punct de vedere, sunt lăudabile eforturile diasporei de a stabili şi menţine legăturile culturale, sociale şi, într-o mai mică măsură, economice cu Arţahul.

Continuând pe firul logicii, atunci când vreun reporter “din afară” vizitează ţara noastră şi, mai mult, decide să facă din ea subiectul unui reportaj, mai mult sau mai puţin amplu, ar trebui să ne bucurăm, să îl susţinem pe cât posibil. Beţele puse-n roate nu îl ajută nici pe el, nici pe noi.

Anul trecut am avut de-a face cu doi reporteri străini care hotărâseră să facă un reportaj amplu despre regiunea Kaşatahului, cu fotografii şi “tot tacâmul”. Bineînţeles, vrând să pară “copii cuminţi”, au înştiinţat oficialităţile despre intenţiile lor. Care oficialităţi şi-au băgat nasul mai afund decât trebuia, dar ei au pornit la drum oricum. După câteva sătămâni s-au întors în ţara lor de origine, iar după alte câteva săptămâni am aflat că au câştigat primul loc la un concurs internaţional cu fotoreportajul pregătit aici, în Kaşatahul nostru. Ceea ce am uitat, însă, să adaug este că după vizita celor doi, “Serviciul de Securitate Naţională” a luat la puricat toate satele din valea respectivă, interesându-se ce au făcut, cum, când, unde, etc. Iar când eu şi cu soţul am vizitat regiunea după vreo lună, gazda noastră precedentă a refuzat să ne mai găzduiască, pe motiv că „trebuie să merg urgent în Hnaţah (satul vecin), maică-mea este bolnavă rău”, lăsându-ne pe stradă. Mai târziu am aflat că „eheei, păi l-a vizitat KGB-ul după ce aţi plecat voi data trecută”.

Deoarece Arţahul este o zonă exotică pentru „ardasahmanţiner”(adică străini), interesul reporterilor de tot felul şi a publicaţiilor internaţionale nu a încetat. În primăvară ne-a vizitat inclusiv reprezentantul unui cotidian de talia Le Figaro.

În ultimele zile, am lucrat cu un fotograf care a dorit să fotografieze „totul”, explicând că vrea să arate toate aspectele vieţii oraşului nostru. Şi cum oraşul nostru are şi un serviciu de salubritate, a trebuit să îl însoţesc la sediul acestui serviciu, numit „Barekargum” (care înseamnă aproximativ „îmbunătăţire”) sau, pe limba poporului „Kamahoz”. Ca peste tot, l-am căutat mai întâi pe şefu', care şef a căzut pe gânduri când i-am explicat ce vrem să facem. Imaginaţi-vă cum am explicat unui adevărat „fiu al poporului” bine făcut şi roşcovan la faţă, că un lucru atât de prozaic şi murdar cum este adunarea gunoaielor, poate avea şi valoare artistică, deoarece arată un aspect al vieţii din oraş...

Nevrând totuşi să ne supere, până la urmă a spus că îl sună pe „şefu' din Stepanakert, că fără acordul lui nu am voie”. Care şef a răspuns — „eu ce treabă am cu voi? Întrebaţi-l pe primar!”.

Buun...După vreo 5-10minute de aşteptare, am rămas afiş — sus-menţionatul fiu al poporului ne-a informat cu un zâmbet confuz şi oarecum compătimitor că nu ne poate ajuta, pentru că „primarul nu este de acord”.

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!

Culmea culmilor nu este să introduci întregul în fracţie şi să aştepţi 9 luni ca să dea rezultatul 1. Nuuu! Este faptul că pentru a fotografia cum se adună gunoaiele, am nevoie de acordul primarului, care „este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”...

Mai târziu am rezolvat problema, printr-o întâlnire personală cu domnul primar, dar întrebarea rămâne – aşa înţelegem noi facilitarea activităţii unor persoane care, prin munca lor, nu ne pot face decât bine?

Vorba aia, „Khaytarak”. Pe româneşte, RUŞINICĂĂ!

(va urma)

Melsida Harutiunian: Veteran al războiului din Arţah, gata să lupte din nou

“Cred că o fi sângele acela sălbatic şi nebun de Mşeţi* din mine”

“Eram aşezată în elicopter, tocmai decolaserăm. Îmi aduc aminte că m-am uitat în jos, spre tatăl meu. El şi-a ciupit picioarele. Până atunci credea că glumeam. Chiar şi fratele meu era dezorientat. Nu ştia ce să facă.”

Astfel îşi aminteşte Melsida Harutiunian, luptătoare în războiul din Arţah, evenimentul. Rudele ei nu au crezut-o niciodată în stare să plece în Arţah, în locuri unde războiul era fierbinte, în toi, în acele momente.

A plecat ca infirmieră, dar a ajuns luptătoare pe front

Melsida a plecat în Arţah ca infirmieră, dar de la început a vrut să fie unde era “acţiunea”, pe front. A participat la luptele duse pentru a elibera Şuşi, Şoş, Lacin, Karvacear (Kelbadjar) şi Mardakert, şi a luptt în Şahumian timp de un an şi jumătate, dincolo de liniile inamice.

Melsida Harutiunian s-a născut în 1959, în Verin Vedi, marz-ul (judeţ) Ararat. A terminat liceul în 1976, apoi Şcoala Tehnică de Contabilitate. A fost angajată pe post de contabil la Institutul de Cercetare Fizică din Erevan.

În 1986, s-a mutat în Rusia, împreună cu soţul ei, care era rus. În 1991, când au izbucnit luptele în Arţah, s-a întors în Armenia.

În octombrie 1991, a ajuns în satul Şoş din Arţah, împreună cu o brigadă de voluntary. Pămâtnul era acoperit de zăpadă. Melsida a dus un soldat amean rănit într-un grajd din sat pentru a-i îngriji rănile.

Forţele azere au lansat atacul asupra satului, distrugând cu armele lor acoperişul grajdului. Melsida a petrecut două zile în grajd, îngrijindu-l pe soldatul armean. Soldaţii inamici erau destul de aproape încât să îi poată auzi vorbind. “Am avut noroc. Turcii nu au intrat niciodată în grajd. Soldatul rănit a murit din cauza pierderii de sânge”, îşi aminteşte ea. Mai târziu, soldaţi armeni au venit şi au dus-o afară.

Îi cere lui Komandos să fie trimisă pe front

În martie 1992, Melsida a plecat spre Stepanakert, împreună cu brigada sa, şi s-au întâlnit cu Arkadi Ter-Tatevosyan (faimosul Komandos). “Komandos îmi ordonase să rămân în spitalul din Stepanakert să ajut. Am început să plâng. I-am spus că vreau să merg pe front, că nu am făcut atâta drum până aici doar ca să lucrez într-un spital”, spune ea, adăugând că a fost întrebată dacă nu îi este frică să cadă prizonieră turcilor. „Am să mă sinucid înainte să mă las prinsă”, a fost răspunsul meu. Şi totuşi, comandantul m-a trimis la spital. “Melsida şi-a însuşit abilităţile de infirmieră prin practică, în pădure. A văzut prima operaţie în spital, şi i s-a făcut greaţă.

Ulterior, a efectuat intervenţii chirurgicale pe front, scoţând schije şi gloanţe. Deseori, nu purta mănuşi chirurgicale, pentru a economisi timp.

Împreună cu o altă infirmieră, Ahavni Sahakyan, Melsida a luptat în primele linii în jurul Şuşiului, în cel de-al 26lea Batalion sub comanda lui Yura Hovhannisyan. Cele două femei purtau răniţii armeni către spitalul de campanie aflat la un kilometru distanţă.

Mai 1992 – În tranşee, în Mardakert, sub focul inamic

După luptele pentru eliberarea Şuşi şi Lacin, Komandos a trimis-o pe Melsida împreună cu alţi luptători, către Mardakert, unde situaţia era tensionată. Melsida îşi aminteşte că în Mai 1992, ea împreună cu alţi şapte luptători erau înghesuiţi într-o tranşee de pe drumul ce ducea spre Leninavan. Focul inamic era atât de puternic încât nu au avut curajul să ridice capul să vadă ceva. Focul tancurilor inamice mărunţea pământul în mici deluleţe. Când liderul grupului, Giro (Grigori Mirzoyan, din Mardakert) a văzut că inamicul umpluse spaţiul, a părăsit tranşeea şi a ordonat să fie aduse câteva curele de muniţie după el. Dintre cei aflaţi în tranşee, doar Melsida a avut curajul să iasă. Şi-a luat arma, geanta cu medicamente, şi-a pus în jurul gâtului câteva curele de muniţie şi grenade şi l-a urmat pe Giro.

Melsida îşi aminteşte emoţiile pe care le-a trăit: “Devenise un obicei pentru mine să îmi fac semnul crucii înainte de orice acţiune serioasă. Mi-am făcut, deci, semnul crucii şi l-am rugat pe Dumnezeu să nu mă lase să cad prizonieră turcilor şi ca mama să nu îmi vadă niciodată cadavrul. În timp ce mă gândema la toate acestea, continuam să înaintez, fără să îmi dau seama”, spune ea.

A fugit în urma lui Giro, când a auzit sunetul unui proiectil zburând spre ea. S-a refugiat în spatele unui deal, iar când şi-a scos capul din nou, a văzut, la doar 300 de metri distanţă, un tanc azer cu şase soldaţi aşezaţi pe el. Unul dintre ei scruta zona cu un binoclu.

Melsida a deschis focul. A aflat doar cu zece ani mai târziu, de la Giro, că i-a omorât pe toţi şase. Artileristul tancului a reperat-o pe Melsida şi a întors încet turela tancului spre ea. A reuşit să iasă din spatele dealului şi să înceapă să fugă spre Giro, într-o poziţie chircită, dar a fost aruncată la pământ de către valurile provocate de focul tancului. Primise o contuzie.

“Giro văzuse ce s-a întâmplat şi a crezut că am fost ucisă. Chiar el spunea – Melsida a murit”, îşi aminteşte ea.

Melside spune că în tranşee, împreună cu ea era un băiat de 18 ani din Mardakert, pe nume Artur. Ezitase să iasă din tranşee, dar când a văzut-o pe Melsida ieşind, a urmat-o. “Am strigat la el să se întoarcă, pentru că trancul trage. Dar nu m-a ascultat”. Un proiectil a explodat exact lângă Artur. Melsida a început să plângă a doua zi, când s-a dat ordinul de retragere.

18 luni luptând în Şahumian

După Mardakert, unitatea a fost trimisă în Şahumian, pentru a sprijini armenii ce luptau acolo. Melsida cerut, din nou, să fie trimisă prima. În 1993 a fost trimisă în Şahumian împreună cu brigade “Tigran Meţ” (“Tigran cel Mare”) şi a rămas acolo timp de 18 luni, sub comanda lui Şahen Mehrian, care comanda unitatea „Cerbul”. A slujit ca infirmieră, a făcut muncă de recunoaştere şi a luptat cot la cot cu bărbaţii.

Lângă muntele Mrav, în timp ce îngrijea un soldat rănit care era din acelaşi sat cu ea, inamic deschisese focul. A acoperit soldatul rănit cu propriul corp, salvându-l, astfel, dar fiind rănită, în schimb. Ajunsese să tragă asupra inamicului singură, timp de o oră şi jumătate, astfel încât rămăşiţele lui Sukias Abrahamyan (Badya) să poată fi scoase de pe câmpul de luptă.

“Tancul se apropia, simţeam că se apropie. Mă învârteam pe jos, căutând adăpost. Aşteptam momentul potrivit pentru a ieşi de sub cadavru. Turcii se apropiau rapid.Aghvan a ordonat unuia pe nume Jora să vină şi să mp scoată cu orice preţ. Dacă el nu ar fi veni şi nu ar fi reuşit să mă scoată, nu aş fi plecat niciodată. Eu intenţionam să rămân acolo şi să îl scot pe Sukias”, spune Melsida.

Niciodată nu mi-a fost frică de propria moarte

Melsida spune că nu i-a fost niciodată frică să moară în luptă. Cea mai mare temere a ei a fost, recunoaşte, gândul de a lăsa în urmă un camarad de luptă rănit sau mort, pentru a sfârşi în mâinile inamicului. “Când ştii că trebuie să intri şi să salvezi un prieten, pierzi orice frică. Te concentrezi pe ceea ce urmează să faci. Cine poate spune de ce unii mor, alţii nu…? Doar prin noroc şi prin nimic altceva eu am reuşit să rămân vie deşi am fost rănită de atâtea ori. Probabil este destinul meu, probabil am fost salvată ca să pot face alte lucruri în viaţă,” spune Melsida.

Melsida a primit o mulţime de premii şi medalii militare pentru curajul şi pentru felul în care şi-a servit Patria. Acum şapte ani a atins gradul de căpitan. După război s-a întors la soţul ei, în Rusia şi a fost tratată pentru rănile ei. Din nou, a început să lucreze drept contabil pentru a putea acoperi aceste cheltuieli medicale.

În 1998, după decesul soţului ei, s-a întors în Armenia şi a început să lucreze ca Şef al Biroului Financiar al Unităţii Militare din Kanaker. Între 2001 şi 2009, a lucrat ca şi contabil şef al Diviziei Militare Mardakert din Arţah.

Melsida este acum pensionară şi primeşte o pensie de 54700 AMD pe lună (puţin mai mult de 100 de euro).Cei patru ani de serviciu militar în Arţah în timpul războiului nu au fost niciodată luaţi în considerare atunci când i s-a calculat pensia, deoarece actele dovedind acest lucru au fost distruse întrâun incendiu care a devastat arhivele. După pensionare, Melsida a avut mai multe locuri de muncă caudate, cu mar fi spălătoare de vase într-un restaurant.

Guvernul nu are bani pentru asistenţă în găsirea unei locuinţe

“Orice muncă este respectabilă. Nu-mi este ruşine. Am de întreţinut o casă şi de îngrijit părinţi,” spune ea. Deoarece a servit în armată unsprezece ani, guernul este obligat să furnizeze asistenţă financiară în vederea achiziţionării unei locuinţe. Dar Melsidei i-au spus dintotdeauna că nu au fonduri. “Am renunţat la orice speranşă din acest punct de vedere. Tot ce vreau este un colţişor liniştit unde eu şi cu foştii mei camarazi de război ne putem aduna şi depăna amintiri.” Melsida trăieşte acum în casa tatălui şi a fratelui său.

Melsida a fost grav rănită de două ori în timpul războiului din Arţah şi a primit lovituri extreme de puternice, de trei ori. Pe faţă are cicatrici lăsate de rănile provocate de gloanţe. 24 de resturi de gloanţe au fost eliminate din corpul ei; ea singură a scos 4 bucăţi. Trei fragmente de gloanţe rămân şi astăzi în interior.

Vederea Melsidea, de asemenea, s-a deteriorat. Nu a primit nici un fel de ajutor din partea statului pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale. Acum, se gândeşte să reînceapă să lucreze pentru a putea plăti pentru operaţie şi pentru tratament din propriul ei buzunar.

Când am întrebat-o dacă ar fi de accord să lupte din nou dacă războiul ar reîncepe, Melsida a răspuns: “Sunt gata şi acum.Cred că o fi sângele acela sălbatic şi nebun de Mşeţi din mine.”

de Sona Avagyan

Fotografii de Hakob Poghosyan

traducere de Cristina Rakedjian

http://hetq.am/en/society/melsida-harutyunyan/

* - Mşeţi - persoană originară din Muş, regiune a Armeniei Istorice

Arţahul este periculos...

" Pe data de 16 februarie, Ministerul de Externe al Franţei a emis o declaraţie prin care îndeamnă cetăţenii Franţei “să se abţină de la a vizita Nagorno-Karabagh şi teritoriile aflate în apropierea liniei de contact armeano-azere” motivând că vizitarea acestor zone este periculoasă.

“Nagorno Karabagh şi teritoriile azere ocupate sunt zone foarte periculoase, unde nu se întinde jurisdicţia serviciilor consulatului Franţei din Erevan. Nici un stat nu recunoscut acest regim separatist, iar protecţia consulară a cetăţenilor noştri nu este garantată” – se precizează în declaraţia publicată pe site-ul Ministerului de Externe al Franţei.

O declaraţie asemănătoare a fost răspândită chiar şi de către Ministerul de Externe al Germaniei: “Ministerul de Externe al Germaniei face apel către cetăţenii Germaniei să se abţină de la vizitarea Nagorno Karabagh şi regiunile adiacente Kelbajar, Aghdam, Fizuli, Jebrail, Zangelan, Kubatlu şi Lacin, precum şi de la vizitarea zonelor adiacente acestor teritorii dinspre partea azeră. Aceste zone sunt minate, iar în zonele de contact au loc schimburi de foc în mod regulat.” "

(Franţa şi Germania fac apel către proprii cetăţeni să nu viziteze Arţahul,

http://hetq.am/am/society/hzh-31/)

În metroul din Paris la fiecare 5 minute se aude o voce care îndeamnă pasagerii să îşi verifice scaunele, nu cumva să fie vreo bombă sub ele. Tot în Franţa, pe stradă este plin de soldaţi, care destul de des te opresc şi te legitimează. Asta datorită diferitelor încăierări care au loc periodic. Că doar nu or face-o degeaba...Atât la graniţele Franţei, cât şi în aeroporturi, controalele sunt draconice. În Germania, la fel. Din nou, niciodată nu este fum fără foc...

În Arţah, când treci graniţa, se poate întâmpla să nu fii verificat deloc. Viza este necesară şi verificată doar la ieşire. Soldaţii pot fi văzuţi doar în bazele militare şi în apropierea lui. Lumea merge la serviciu în fiecare zi. Elevii merg la şcoală în fiecare zi. În autobuz în loc să mi se fure din buzunare, mi se oferă politicos un loc, iar în loc să mi se taie geanta cu foarfeca, este ţinută pe picioare pentru ca eu să mă pot ţine cu mâna de vreo bară sau de un geam deschis, deoarece nu mă mai pot aşeza. Eu de multe ori las uşa deschisă peste noapte. Încă nu mi-a dispărut nimic din casă...

Şi Arţahul este o zonă periculoasă, care trebuie evitată...

Imnul Arţahului

Ազատ ու անկախ Արցախ,

Քո տուն-ամրոցը կերտեցինք,

Պատմությունը մեր երկրի

Մեր սուրբ արյամբ մենք սերտեցինք:

Դու բերդ ես անառիկ,

Բարձունք սրբազան, վեհ անուն,

Մասունք աստվածային,

Քեզնով ենք հավերժանում։

Դու մեր լույս հայրենիք,

Երկիր, հայրենյաց դուռ սիրո

Ապրիր դու միշտ խաղաղ,

Մեր հին ու նոր Ղարաբաղ։

Քաջերն ենք մենք հայկազուն,

Մռավ ենք, Քրիս ենք ու Թարթառ,

Մեր վանքերով լեռնապահ՝

Անհաղթելի մի բուռ աշխարհ

Arţah liber şi independent,

Noi ne-am construit casa-fortăreaţă,

Istoria ţării noastre

Noi am asigurat-o prin sângele nostru sfânt.

Eşti o fortăreaţă inexpugnabilă,

O înălţime sfântă, un nume nobil,

O binecuvântare divină,

Prin tine noi devenim eterni.

Tu, Patrie dătătoare de lumină,

Glie, uşă ce se deschide spre dragostea de Patrie,

Fie ca să trăieşti în pace întotdeauna,

Noul şi vechiul nostru Karabagh.

Noi suntem urmaşii bravi ai lui Haik,

Precum Mrrav*, Kirs* şi veşnicul Tartar*,

Cu mănăstirile noastre între înalţii munţi,

O lume mică, dar invincibilă.

* - lanţ muntos din Arţah/Karabagh

* - vârf muntos din regiunea Şuşi, Arţah/Karabagh

* - râu din Arţah/Karabagh, cu izvoarele în vârful Kirs